— 684 —
înghiţeam cu putere, rana scotea un sunet ca de supt, care mi se păreateribil dincolo de orice logică. Zona înţepată era de asemenea umflată şipulsa dureros când o atingeam. Am simţit că risc să leşin din nou deoroare şi de disperare, dar mi-am amintit că avusesem forţa de a mă ridicaîn capul oaselor. Poate că nu pierdusem chiar atât de mult sânge cumcrezusem iniţial şi asta însemna – poate – că nu fusesem muşcat decât odată. Mă simţeam eu însumi, nicidecum un demon; nu aveam poftă desânge şi nici nu mă anima vreo ticăloşie a inimii. Şi atunci o maredisperare m-a cuprins. Ce importanţă avea că nu eram încă însetat desânge? Indiferent unde mă aflam, era în mod cert doar o problemă de timppână ce aveam să devin pe deplin infestat – asta dacă nu puteam evada.
Mi-am răsucit capul uşor, privind în jur, încercând să-mi limpezescvederea, şi am izbutit să identific sursa luminii. Era o lucire roşiatică
undeva departe, în beznă – dar n-aş fi putut spune cât de departe –, iarîntre mine şi ea se zăreau siluete masive, întunecate. Mi-am plimbatmâinile pe exteriorul sălaşului meu de piatră. Sarcofagul părea a se aflaaproape de sol sau de o pardoseală din piatră şi am pipăit în jur până ce amhotărât că pot ieşi fără a cădea de la o înălţime mare. Am avut de făcut unpas mare până pe podea şi picioarele îmi tremurau cumplit, astfel că amcăzut în genunchi imediat ce am coborât din sarcofag. Acum puteam vedeaceva mai bine. Am pornit spre sursa luminii roşietice ţinând braţele întinseîn faţă şi la un moment dat m-am lovit de ceea ce mi s-a părut a fi un altsarcofag, care am constatat că era gol, şi de o mobilă din lemn. Când m-amciocnit de aceasta din urmă, au auzit ceva moale căzând, dar n-am văzut ceanume era.
Bâjbâiala prin acea semiobscuritate era terifiantă şi mă aşteptam în oriceclipă să fiu înhăţat de creatura care mă adusese aici. M-am întrebat dinnou dacă nu cumva eram mort – dacă asta nu era o versiune înfiorătoare amorţii, pe care o considerasem, momentan, un fel de continuare a vieţii.
Dar nimic nu s-a repezit asupra mea, durerea din picioare era suficient deconvingătoare şi mă apropiam tot mai mult de lumina care dansa şi licăreala un capăt al sălii aceleia lungi. Acum se vedea că în faţa ei se afla o formă
— 685 —
întunecată, nemişcată. Când am ajuns la câţiva metri de ea, am zărit ovatră cu focul aprins, ce ardea mocnit cu o flacără roşie. Era încadrată deun fel de şemineu arcuit şi dădea suficientă lumină pentru a reliefa o seriede piese masive de mobilier vechi – un birou mare cu vrafuri de hârtii, uncufăr sculptat, unul sau două scaune înalte, colţuroase. Într-unul dintreele, orientat cu spatele spre mine şi cu faţa spre foc, şedea cineva nemişcat
– o siluetă întunecată se vedea deasupra spătarului. Mi-am dorit în clipaaceea s-o fi pornit în direcţie opusă, departe de lumină şi spre o posibilă
cale de scăpare, dar mă simţeam teribil de atras de imaginea silueteiîntunecate, de scaunul cu aspect regal şi de licăririle roşii ale focului. Pe deo parte, am avut nevoie de toată voinţa mea pentru a mă apropia de ea, iarpe de alta, nu m-aş fi putut întoarce din drum nici dacă aş fi vrut.
M-am apropiat încet de lumină şi, când am dat ocol scaunuluiimpunător, silueta se ridică lent şi se întoarse spre mine. Fiindcă şedeaacum cu spatele spre foc şi în jurul nostru lumina era atât de slabă, nu i-am putut vedea faţa, deşi în prima secundă am crezut că am zărit un obrazalb ca osul gol şi doi ochi licăritori. Avea părul negru, lung şi buclat, careîi cădea pe umeri aidoma unei mantii scurte. Fusese ceva în mişcarea lui,ceva indescriptibil de diferit de mişcarea unui om viu, dar n-aş putea spunedacă fusese mai rapidă sau, dimpotrivă, mai lentă. Era doar cu puţin maiînalt decât mine, dar dădea impresia unui trup înalt şi masiv, umerii luilaţi conturându-se pe fondul flăcărilor din vatră. Apoi se întinse după
ceva, aplecându-se spre foc. M-am întrebat dacă avea de gând să mă ucidă
şi am rămas tăcut, nemişcat, sperând să mor cu oarecare demnitate, oricumar fi să se întâmple. Dar insul n-a făcut decât să întindă o lumânare lungă
în foc şi, când s-a aprins, a apropiat-o de celelalte lumânări ale unui sfeşnicde lângă scaun, pentru a le aprinde şi pe ele, după care s-a întors din nouspre mine.
Acum îl vedeam mai bine, deşi chipul îi era încă în umbră. Purta ocuşmă ascuţită verde cu auriu, pe care era prinsă deasupra frunţii o fibulă
grea, cu o piatră preţioasă, şi o tunică din catifea aurie, cu umerii marcaţişi cu un guler verde, înalt, sub bărbia masivă. Giuvaierul de pe frunte şi
— 686 —
firele aurii din ţesătura gulerului străluceau în lumina focului. O mantiede blană albă îi învelea umerii, prinsă cu o broşă din argint de forma unuidragon. Veşmintele îi erau extraordinare; mă simţeam aproape la fel desperiat de ele pe cât mă îngrozea prezenţa acestui mort viu. Erau hainereale, vii, noi, nu piese decolorate din vitrinele unui muzeu. Iar el le purtacu o extraordinară opulenţă şi graţie, stând tăcut în faţa mea cu mantiaaceea albă căzând în falduri în jurul lui asemenea unui vârtej de zăpadă. Înlumina lumânărilor i-am văzut mâna cu degete boante şi răni cicatrizate,aşezată pe mânerul unui pumnal, iar dedesubt piciorul puternic într-unpantalon verde şi încălţat în gheată. Îşi schimbă uşor poziţia, întorcându-seîn lumină, dar la fel de tăcut. Îi vedeam faţa mai bine acum, iar amesteculei de forţă şi cruzime m-a determinat să mă trag înapoi – ochii aceia negrisub sprâncenele împreunate, nasul lung şi drept, pomeţii largi, de culoareaosului. Gura – am remarcat – era închisă într-un zâmbet dur, rubinie şiuşor curbată sub mustaţa sârmoasă, închisă la culoare. În colţul buzeloram zărit o urmă de sânge închegat – oh, Doamne, ce senzaţie cumplită amavut! Imaginea în sine era oribilă, dar gândul că era, probabil, sângele meum-a năucit complet.
Îşi îndreptă umerii, chiar mai orgolios, şi mă privi drept în faţă, însemiobscuritatea care ne despărţea.
— Eu sunt Dracula, spuse el.
Cuvintele răsunaseră limpezi şi reci. Am avut impresia că fuseseră
rostite într-o limbă pe care n-o cunoşteam, cu toate că le înţelesesemperfect. Incapabil să vorbesc, am rămas locului holbându-mă la el, pradă
unei paralizii oripilate. Corpul lui se afla la doar trei metri de al meu,incontestabil real şi puternic, indiferent dacă era mort sau viu.
— Vino, adăugă pe acelaşi ton rece şi pur. Eşti obosit şi flămând înurma călătoriei. Am pregătit o cină pentru tine.
Gesturile îi erau graţioase, chiar curtenitoare, însoţite de licărulpietrelor preţioase de pe degetele albe şi mari. Lângă foc am văzut o masă
încărcată cu vase acoperite. Simţeam acum miros de mâncare – bună, reală,omenească –, iar aroma mi-a înmuiat picioarele. Dracula se apropie tăcut
— 687 —
de masă şi turnă într-un pahar ceva roşu dintr-o carafă – ceva ce pentru oclipă am crezut că trebuie să fie sânge.
— Vino, mă îndemnă iar, mai blând de data aceasta.
Se îndepărtă şi se aşeză în scaunul său, ca şi cum şi-ar fi spus că voiavea mai mult curaj să mă apropii dacă el şedea ceva mai departe. Am păşitezitant spre scaunul liber de lângă masă, tremurând deopotrivă deslăbiciune, dar şi de teamă. M-am aşezat între pernele închise la culoare –
m-am prăbuşit mai degrabă – şi m-am uitat la vasele cu mâncare. De ce –
m-am întrebat – voiam să mănânc când ştiam că pot muri în orice clipă?
Era un mister pe care numai corpul meu îl înţelegea. Dracula privea sprefoc acum; îi puteam vedea profilul feroce, nasul lung şi bărbia puternică,buclele negre ale părului căzut pe umăr. Şedea gânditor, cu mâinile strânsîmpreunate, astfel că mantia şi mânecile brodate i se trăseseră înapoi,dezvelind încheieturile înveşmântate în catifea verde şi o cicatrice mare pedosul mâinii dinspre mine. Avea o atitudine liniştită, meditativă; amînceput să simt că visez, că nu sunt ameninţat, şi am îndrăznit să ridiccapacul de pe unele vase.
Brusc m-a năpădit o foame atât de imperioasă, încât abia m-am stăpânitsă nu înfulec sălbatic, cu ambele mâini, dar am izbutit să apuc furculiţa demetal şi cuţitul de os şi să-mi tai mai întâi un pui fript şi apoi o bucată devânat cu carnea închisă la culoare. Erau pe masă boluri de ceramică plinecu cartofi şi terci de ovăz, nişte pâine tare şi o supă fierbinte, cu legume.
Am mâncat cu poftă, încercând să nu înghit prea repede, pentru a nucăpăta dureri de stomac. Carafa de argint era plină cu vin roşu, tare, nu cusânge, şi l-am băut pe tot. Tot timpul cât am mâncat, Dracula nu s-aclintit, deşi eu, unul, nu mă puteam împiedica să nu-i arunc priviri furişela fiecare câteva secunde. Când am terminat, m-am simţit aproape gata să
mor, mulţumit timp de un lung minut. Iată deci de ce condamnatului lamoarte i se oferea o ultimă masă – mi-am spus. Acesta a fost primul meugând clar după ce m-am trezit în sarcofag. Am acoperit cu gesturi lentevasele goale, încercând să fac cât mai puţin zgomot, şi m-am rezemat despătar, aşteptând.
— 688 —
După o vreme destul de îndelungată, Dracula se întoarse în scaunulsău.
— Ţi-ai terminat cina, constată pe un ton potolit. Atunci, vom puteadiscuta puţin şi îţi voi spune de ce te-am adus aici.
Vocea îi era din nou limpede şi rece, dar de această dată am sesizat unslab huruit în profunzimile ei, ca şi cum mecanismul care o emisese ar fifost extrem de vechi şi de şubrezit. Mă privi gânditor, şi am simţit cum mă
