chircesc sub uitătura lui.
— Ai idee unde te afli?
Sperasem să nu fiu nevoit să-i vorbesc, dar mi-am zis că n-are rost să
rămân tăcut – fapt care l-ar putea înfuria, deşi pe moment părea destul decalm. De asemenea, mi-a trecut prin minte că răspunzându-i, antrenându-l oarecum în conversaţie, aş putea câştiga ceva timp pentru a testaîmprejurimile în vederea unei posibile evadări sau pentru a găsi omodalitate de a-l distruge, dacă aş găsi curajul necesar, ori poate pentruamândouă. Probabil că era noapte, altfel nu ar fi treaz – dacă legenda nugreşea. În cele din urmă avea să vină şi dimineaţa, iar el va trebui să
doarmă, în timp ce eu voi rămâne treaz – dacă aveam să mai trăiesc până
atunci.
— Ai idee unde te afli? repetă pe un ton aproape răbdător.
— Da, am replicat, fără a mă putea hotărî să folosesc faţă de el otitulatură anume. Sau aşa cred, cel puţin. Suntem în mormântul tău.
Zâmbi.
— Unul dintre ele. Preferatul meu, în orice caz.
— Suntem în Valahia? nu m-am putut stăpâni să nu întreb.
Clătină din cap, astfel că lumina flăcărilor dansă în pletele lui negre şiîn ochii strălucitori. Fusese ceva inuman în acel gest, ceva ce mi-a întorsstomacul pe dos. Nu se mişca aşa cum se mişcă o persoană vie, şi totuşi n-aş fi putut spune exact care anume era deosebirea.
— Valahia a devenit prea periculoasă. Ar fi trebuit să fiu lăsat să
odihnesc acolo pentru totdeauna, dar n-am avut această posibilitate,imaginează-ţi: după ce am luptat atât de greu pentru tronul meu, pentru
— 689 —
libertatea noastră, nici măcar nu mi-am putut odihni oasele acolo.
— Şi atunci, unde suntem?
Am încercat din nou, în van, să mă conving că duceam o conversaţieobişnuită, dar imediat mi-am dat seama că nu voiam doar să fac astfel încâtnoaptea să treacă repede şi în siguranţă – dacă acest lucru ar fi fost posibil; voiam totodată să aflu câte ceva despre Dracula. Creatura aceasta – orice ar fi fost ea – trăise cinci sute de ani. Răspunsurile aflate aveau să moară
odată cu mine, fireşte, dar acest lucru nu mă împiedica să resimt o anumecuriozitate.
— Ah, unde suntem! repetă Dracula. Cred că asta nu contează. Nusuntem în Valahia, care este condusă încă de netoţi.
M-am holbat la el.
— Ştii… Ştii ce se întâmplă în lumea de azi?
Mă privi cu un amuzament surprins, care îi încreţi trăsăturile teribile.
Pentru prima dată i-am văzut atunci dinţii lungi şi gingiile retrase, care îidădeau, atunci când zâmbea, aspectul unui câine bătrân. Imaginea dispărula fel de rapid cum apăruse – nu, sub mustaţa întunecată, gura lui eranormală, cu excepţia petei aceleia mici de sânge, sângele meu sau alaltcuiva.
— Da, replică şi mi-a fost teamă pentru o clipă că voi fi nevoit să-l audrâzând. Cunosc lumea modernă; este pasiunea mea, activitatea meapreferată.
Mi-am spus că un atac frontal mi-ar putea fi de ajutor, dacă astfel i-aş
capta atenţia.
— Şi atunci, ce vrei cu mine? Eu, unul, am evitat lumea modernă timpde mulţi ani; spre deosebire de tine, eu trăiesc în trecut.
— Oh, trecutul! În lumina flăcărilor, îşi apropie palmele, unindu-şivârfurile degetelor. Trecutul e foarte util, dar numai prin ceea ce ne poateînvăţa despre prezent. Prezentul este cel care contează. Dar eu ţin mult latrecut. Vino! De ce să nu-ţi arăt acum, dacă tot ai mâncat şi te-ai odihnit?
Se ridică, din nou cu acea mişcare ce părea declanşată de o altă forţă
decât cea a membrelor sale, iar eu i-am urmat rapid exemplul, temându-mă
— 690 —
să nu fie un truc, să nu se repeadă la mine pe loc. Dar se răsuci fără grabă
şi luă o lumânare din suportul de lângă scaunul său, ridicând-o în aer.
— Ia o lumină cu tine, îmi recomandă pornind spre margineaîntunecată a sălii.
Am luat şi eu o lumânare şi l-am urmat, fără a-i pierde din vedereveşmintele bizare şi mişcările înfiorătoare. Speram că nu mă duce înapoi, lasarcofagul meu.
În lumina slabă a lumânărilor am început să desluşesc lucruri pe carenu le putusem vedea înainte, lucruri minunate. Zăream în faţă mese lungi,mese de o soliditate străveche, pe care se aflau teancuri, teancuri de cărţi –
volume legate în piele uzată şi coperte aurite, care luceau în luminalumânării mele. Şi mai erau alte obiecte – niciodată nu mai văzusem oasemenea călimară şi nici pene şi tocuri de scris atât de ciudate. Alături seaflau un vraf de pergamente licărind în lumină şi o veche maşină de scris,cu o hârtie subţire în ea. Am văzut sclipirile casetelor şi ale legăturilorbătute în pietre preţioase, sulurile de manuscrise în tăviţe de alamă. Erauacolo volume vechi mari şi mici legate în piele moale şi şiruri de cărţi mairecente, pe rafturi lungi. De fapt, eram înconjuraţi: toţi pereţii păreaucăptuşiţi cu cărţi. Ridicând lumânarea, am început să citesc titluri ici şicolo, când o elegantă înfloritură arabă în centrul unei coperte din pieleroşie, când ceva într-o limbă occidentală, pe care o puteam înţelege.
Majoritatea volumelor erau însă prea vechi pentru a purta vreun titlu. Eraun depozit colosal şi, fără să vreau, am început să mă simt zgândărit dedorinţa de a deschide câteva dintre aceste cărţi şi de a atinge manuscriseleîn tăviţele lor de lemn.
Dracula se întoarse, ţinând lumânarea sus, iar lumina se reflectă înpietrele de pe cuşma lui: topaz, smarald şi perlă. Ochii îi străluceauputernic.
