— Ce părere ai despre biblioteca mea?
— Pare o… o colecţie remarcabilă. O veritabilă comoară.
Un soi de plăcere îi cuprinse trăsăturile cumplite.
— Ai dreptate, spuse uşor. Această bibliotecă este cea mai strălucită din
— 691 —
lume, între cele de acest gen. Este rezultatul unor secole de riguroasă
selecţie. Dar vei avea suficient timp pentru a explora minunile pe care le-am adunat aici. Acum lasă-mă să-ţi arăt altceva.
Mă conduse spre un zid de care nu ne apropiaserăm încă şi am văzutacolo o tiparniţă foarte veche, aşa cum se văd în ilustraţiile din Evul Mediutârziu – o maşinărie masivă, din metal negru şi lemn închis la culoare, cuun spiral mare deasupra. Placa circulară era din obsidian lustruit cucerneală. Pe masa presei se afla o foaie groasă de hârtie. Aplecându-mă maiaproape, am văzut că era parţial tipărită – o tentativă abandonată –, iarlimba folosită era engleza. „Duhul din amforă”, scria pe primul rând altitlului. „Vampirii, de la tragedia greacă la tragedia modernă”. Iardedesubt: „Bartholomew Rossi”.
Dracula aşteptase probabil şuierul meu de surprindere, iar eu nu l-amdezamăgit.
— După cum vezi, sunt la curent cu cele mai de seamă cercetărimoderne – de ultimă oră, cum se spune. Când nu pot obţine o lucrare publicată sau când o vreau fără întârziere, uneori o tipăresc eu însumi.
Dar e aici ceva ce te va interesa la fel de mult.
Arătă spre o masă din spatele tiparniţei, pe care se afla un şir dexilogravuri. Cea mai mare dintre ele, expusă la loc vizibil, înfăţişadragonul din cărţile noastre – a mea şi a lui Paul –, pe negativ însă, fireşte.
Cu greu mi-am stăpânit o exclamaţie sonoră.
— Eşti surprins, constată Dracula, apropiindu-şi lumânarea de dragon.
Contururile sale îmi erau atât de bine cunoscute, încât le-aş fi putut trasaeu însumi. Ştii foarte bine această imagine, cred.
— Da. Am strâns bine lumânarea în mână. Ai tipărit tu însuţi cărţile?
Şi câte exemplare există?
— Călugării mei au tipărit câteva, iar eu le-am continuat munca,replică el pe un ton scăzut, privind în jos, spre gravură. Aproape că mi-amrealizat ambiţia de a tipări o mie patru sute cincizeci şi trei de exemplare,dar am făcut-o treptat, ca să am timp să le distribui pe măsură ce le-amlucrat. Numărul acesta are o semnificaţie pentru tine?
— 692 —
— Da, am răspuns după o clipă. Este anul în care a fost cuceritConstantinopolul.
— M-am gândit că îţi vei da seama, spuse cu acel surâs amar al lui. E
cea mai cumplită dată din istorie.
— Se pare că există multe altele care îşi dispută această „onoare”.
— Nu, ripostă clătinând din cap.
Apoi ridică lumânarea mai sus şi în lumina ei am văzut că ochii îiluceau, roşii în adânc ca ai unui lup şi plini de ură. Era ca şi cum aş fivăzut o privire moartă revenind brusc la viaţă. Şi înainte ochii lui mi sepăruseră strălucitori, dar în acest moment ardea în ei o lumină sălbatică.
N-am mai putut vorbi; nu mi-am putut întoarce privirea. După o clipă, seîntoarse şi contemplă din nou dragonul.
— A fost un mesager eficient, spuse gânditor.
— Pe al meu mi l-ai lăsat mie? Cartea mea, vreau să spun.
— Să zicem că aşa am aranjat, replică, atingând lemnul gravat cudegetele sale marcate de cicatricile bătăliilor. Sunt foarte atent la modul încare sunt distribuite. Cărţile ajung numai la cei mai promiţătorispecialişti, la cei suficient de insistenţi pentru a urma dragonul până înbârlogul său. Tu eşti primul care a reuşit, de fapt. Te felicit! Pe ceilalţiasistenţi ai mei i-am lăsat în lume, pentru a-mi continua cercetările.
— Nu eu te-am urmat, m-am aventurat să ripostez. Tu m-ai adus aici.
— Ah! exclamă, revelând din nou curba aceea a buzelor rubinii şizvâcnetul mustăţii lungi. N-ai fi aici, dacă n-ai fi vrut să vii. Nimenialtcineva nu mi-a desconsiderat avertismentele de două ori în viaţă. Tusingur te-ai adus aici.
Am privit vechea tiparniţă şi dragonul xilogravat.
— De ce mă vrei aici?
Nu intenţionam deloc să-i stârnesc mânia cu întrebările mele; înnoaptea următoare mă putea ucide dacă aşa dorea şi dacă în timpul zilei nuvoi fi găsit o modalitate de evadare. Dar nu m-am putut stăpâni să nu-lîntreb asta.
— Am aşteptat îndelung pe cineva care să-mi catalogheze cărţile din
— 693 —
bibliotecă, îmi răspunse simplu. Mâine te vei uita la toate, pe îndelete. Înseara asta trebuie să vorbim.
Mă conduse înapoi, la scaune, cu acelaşi mers puternic şi lent.
Cuvintele lui mi-au dat speranţe nebănuite – aparent nu avea de gând să
mă ucidă în seara aceea; în plus, curiozitatea mea devenea din ce în ce maiintensă. Se părea deci că nu visam; vorbeam cu cel care trăise istoria operioadă mai îndelungată decât cea pe care ar putea-o studia, chiar şirudimentar, orice istoric în cariera sa de-o viaţă. L-am urmat, de la odistanţă precaută, şi ne-am aşezat din nou în faţa focului aprins. Amremarcat în acel moment că masa şi vasele din care mâncasem dispăruseră,locul lor fiind luat de o otomană confortabilă, pe care mi-am sprijinitpicioarele atent. Dracula şedea drept, magnific, în scaunul său cu spătarînalt. Deşi al lui era din lemn, în stil medieval, scaunul meu avea otapiţerie plăcută, ca şi cum gazda s-ar fi străduit să-i ofere oaspetelui săuceva mai potrivit slăbiciunii fiinţei umane moderne.
