Cu aceste cuvinte, se ridică de pe scaun şi luă o carte de pe masă, apoi seaşeză din nou, cu ea în mână. Mi-a fost teamă să nu-i urmez exemplul şiam luat primul volum care mi-a venit la îndemână. Era una dintre primeleediţii ale Principelui lui Machiavelli, însoţită de o serie de discursuri asupra moralităţii pe care nu le văzusem şi despre existenţa cărora nici nu auzisem vreodată. Nu puteam începe să citesc din ea în starea de spirit în care mă aflam, dar am rămas acolo, cu ochii la literele tipărite, întorcând câte o pagină din când în când. Dracula părea absorbit de lectura lui.
Uitându-mă pe furiş la el, m-am întrebat cum se obişnuise oare cuexistenţa aceasta nocturnă, subterană, de cărturar, după o viaţă întreagă
de acţiune şi de lupte.
În cele din urmă se ridică şi puse volumul deoparte. Fără un cuvânt,păşi în întunericul ce învăluia sala imensă, astfel că nu i-am mai pututzări silueta. Apoi am auzit un sunet sec, hârâit, ca al unui animal săpândîn pământul moale sau ca al unui chibrit frecat pentru a-l aprinde, deşi n-am văzut nicio lumină, şi m-am simţit brusc teribil de singur. Oricât deatent am ascultat, nu mi-am putut da seama în ce direcţie dispăruse. M-am întrebat, înspăimântat, pentru ce anume mă păstra, când m-ar fi pututtransforma mult mai rapid în marioneta lui, potolindu-şi în acelaşi timp şisetea. Am rămas în scaunul acela câteva ore, ridicându-mă din când încând pentru a-mi dezmorţi trupul îndurerat. N-am îndrăznit să dorm câtă
vreme era încă noapte, dar trebuie să fi aţipit puţin fără voie, fiindcă m-amtrezit la un moment dat brusc, simţind o schimbare în aer, deşi nu se zăreanicio altă lumină în sala aceea întunecată, şi am văzut silueta lui Draculaapropiindu-se de foc.
— Bună ziua, mi-a spus încet şi s-a întors spre zidul întunecat lângă
— 697 —
care se afla sarcofagul meu.
Mă ridicasem deja în picioare, copleşit de prezenţa lui. Apoi a dispărutdin nou din vedere şi o tăcere adâncă m-a învăluit.
După multă vreme mi-am luat lumânarea şi le-am reaprins pe cele dinsfeşnic, plus unele pe care le-am găsit în suporturile de pe ziduri. Pe multemese am descoperit lămpi de ceramică sau mici felinare din fier şi amaprins câteva dintre ele. Lumina sporită mi-a adus o anume uşurare, darnu puteam să nu mă întreb dacă voi mai vedea vreodată soarele sau dacă
începuse deja pentru mine o veşnicie de beznă şi pâlpâiri ale lumânărilor;această perspectivă se întindea în faţa mea aidoma unei viziuni a iadului.
Cel puţin, acum puteam vedea ceva mai mult din încăperea în care mă
aflam; se adâncea mult, în toate direcţiile, iar pereţii erau mărginiţi dedulapuri şi rafturi masive. Pretutindeni se vedeau cărţi, cutii, manuscrise
– şiruri şi teancuri ale colecţiei lui DRACULA. De-a lungul unui zid sezăreau trei forme neclare: trei sarcofage. M-am apropiat cu lumânarea.
Cele două mai mici erau goale; într-unul dintre ele trebuie să mă fi treziteu.
Apoi l-am văzut pe cel mai mare, un mormânt maiestuos, mai măreţ
decât toate celelalte, uriaş în lumina lumânării, cu proporţii nobile. Pe olaterală se vedea un singur cuvânt, gravat cu litere latine: DRACULA.
Am ridicat lumânarea şi am privit înăuntru, aproape împotriva proprieivoinţe. Trupul lui zăcea acolo, inert. Pentru prima dată i-am putut vedeaclar figura crudă şi, în ciuda repulsiei resimţite, am rămas loculuiholbându-mă la ea. Sprâncenele îi erau apropiate şi încruntate, ca într-unvis neplăcut, iar ochii îi erau deschişi şi ficşi, astfel că părea mai degrabă
mort decât adormit, cu pielea de un galben ca de ceară, genele lungi şinegre nemişcate şi trăsăturile ferme, aproape frumoase, translucide. Un valde păr negru îi cădea în jurul umerilor, umplând părţile laterale alesarcofagului. Cele mai teribile mi s-au părut a fi intensitatea culorii dinobraji şi de pe buze şi aspectul sătul, pe care faţa şi silueta sa nu leavuseseră când le văzusem în lumina focului. Mă cruţase deocamdată, eraadevărat, dar, cândva şi undeva în noapte, îşi făcuse plinul. Micul strop
— 698 —
din sângele meu îi dispăruse de pe buze; acum gura îi mustea rubinie submustaţa neagră. Părea atât de plin de o viaţă şi o sănătate artificiale, încâtmi-a îngheţat sângele în vene văzând că nu respiră – pieptul lui nu schiţanici cea mai vagă mişcare. Şi mai era un lucru straniu: purta acum alteveşminte, la fel de bogate şi de elegante ca acelea pe care le văzusemînainte: o tunică şi cizme de un roşu-intens, o mantie şi o cuşmă de catifeapurpurie. Mantia era puţin destrămată în dreptul umerilor, iar la cuşmă
avea prinsă o pană maronie. Gulerul îi strălucea de pietre preţioase.
Am rămas acolo privindu-l până când bizareria imaginii m-a sleit deputeri şi m-am retras pentru a-mi aduna gândurile. Era încă devreme, maiaveam câteva ore până la asfinţit. Urma să caut mai întâi o modalitate deevadare şi apoi un mijloc de a-l distruge în timp ce dormea, astfel încât să
pot fugi imediat, indiferent dacă aş fi reuşit sau nu să-l distrug. Am luatlumânarea cu o mână fermă. Este suficient să spun că am căutat în salaaceea imensă timp de aproape două ore, fără a găsi nicio posibilitate deieşire. La un capăt, cel opus faţă de vatră, se afla o uşă masivă din lemn cuo încuietoare din fier; am împins şi am tras de ea până ce am simţit că picdin picioare. Nu s-a clintit; de fapt, cred că nu mai fusese deschisă de anisau poate chiar de secole. Alte ieşiri nu existau – nicio altă uşă, niciun tunel, nicio piatră dislocată sau o deschidere de vreun fel. În mod cert nu erau ferestre şi nu mă îndoiam că sala se afla la mare adâncime sub pământ. Unica nişă în zid era cea în care se aflau sarcofagele; nici acolo nu se găsea vreo piatră care să se mişte cât de cât. Mi se părea cumplit să pipăi zidul acela văzând alături chipul imobil al lui Dracula cu ochii larg deschişi; cu toate că nu s-au clintit nicio clipă, aveam senzaţia că deţin o putere ascunsă de a vedea şi a otrăvi.
M-am aşezat din nou lângă foc, pentru a-mi recăpăta forţele. Focul nuscăzuse în intensitate, am observat ţinându-mi mâinile deasupra lui, deşiconsuma buşteni şi ramuri reale, emanând o căldură palpabilă, plăcută.
Tot atunci mi-am dat seama, pentru prima dată, că nu scotea fum; oarearsese aşa toată noaptea? Mi-am trecut palma peste faţă, ca pentru a mă
avertiza. Aveam nevoie de întreaga mea sănătate mentală. De fapt – şi în
— 699 —
acea clipă am luat hotărârea –, aveam să-mi fac o misiune din a-mi păstramintea şi fibra morală intacte până în ultima clipă. Asta îmi va fisusţinerea, ultima care îmi mai rămăsese.
Când mi-am revenit, mi-am reluat cercetările sistematic, căutând oricemodalitate posibilă de a-mi distruge monstruoasa gazdă. Chiar dacă aş fireuşit, fireşte, tot aveam să mor singur, fără nicio scăpare, dar cel puţin elnu va mai putea ieşi niciodată de aici, pentru a bântui în lumea de afară.
Mi-a trecut prin minte, fugar şi nu pentru prima oară, gândul lacomoditatea sinuciderii, dar nu-mi puteam permite aşa ceva. Riscam dejasă devin ca el, iar legenda susţinea că orice sinucigaş se putea transformaîntr-un mort viu chiar şi fără contaminarea la care eu fusesem deja supus –
o legendă crudă, de care însă trebuia să ţin seama. Această cale de scăparenu-mi era accesibilă. Am cercetat fiecare colţ şi ungher al încăperii, amdeschis sertare şi cutii, am căutat pe rafturi, ţinând lumânarea la înălţime.
Era greu de crezut că precautul domnitor mi-ar fi lăsat la îndemână o armă
pe care s-o pot folosi împotriva lui, dar trebuia să încerc. N-am găsit nimic,nici măcar vreo bucată de lemn din care să pot ciopli un par ascuţit. Cândam încercat să scot un buştean din foc, flăcările s-au înfuriat brusc,arzându-mi mâna. Am încercat de mai multe ori, cu acelaşi diavolescrezultat de fiecare dată.
În cele din urmă m-am întors la sarcofagul central, gândindu-mă cugroază la ultima şansă care mă aştepta acolo: pumnalul pe care Draculaînsuşi îl purta la cingătoare. Era foarte posibil ca pumnalul să fie dinargint, caz în care i l-aş putea înfige în inimă, dacă aş avea curajul să i-lsmulg de la brâu. M-am aşezat puţin, pentru aprinde curaj şi a-mi depăşirepulsia. Apoi m-am ridicat şi mi-am apropiat degetele cu grijă de pumnal,ţinând lumânarea sus cu mâna cealaltă. Atingerea uşoară n-a stârnit nicioscânteiere de viaţă pe chipul acela rigid, deşi cruzimea expresiei sale şiascuţimea nasului mi s-a părut că s-au accentuat. Dar, spre groaza mea,am constatat că palma lui lată era încleştată, dintr-un motiv oarecare, pemânerul pumnalului; va trebui s-o desfac singur pentru a lua arma. Mi-am pus mâna pe mâna lui Dracula, iar senzaţia pe care am resimţit-o a fost
— 700 —
una de o oroare pe care nu vreau s-o redau aici, pentru nimeni altcinevadecât pentru mine. Degetele erau ca împietrite pe mâner. Nu le-am pututdesprinde şi nici măcar clinti; la fel de bine aş fi putut încerca să iaupumnalul de marmură din mâna unei statui. Ochii morţi păreau să
scânteieze de ură. Oare îşi va aminti de momentul acesta, când se va trezi?
M-am tras înapoi, extenuat şi îngreţoşat, şi m-am aşezat din nou pe podea,fără a lăsa lumânarea din mână.
În cele din urmă, nevăzând vreo posibilitate de reuşită a planurilormele, m-am hotărât asupra unui nou curs al acţiunii. În primul rând, voiîncerca să dorm puţin, câtă vreme era încă amiază, astfel încât să mă pottrezi cu mult înaintea lui Dracula, ca să nu risc să mă găsească el adormit.
