– este datat – intitulat Filosofia grozăveniei –, o lucrare despre Carpaţi despre care am auzit, dar nu credeam că mai există.
Sunt prea obosit şi prea slăbit pentru a studia aceste texte aşa cum aş
putea în alte condiţii – şi cum ar trebui – dar, îndată ce văd o lucrare nouă
şi ciudată, o iau cu o pasiune disproporţionată faţă de teribila meaneputinţă. Acum trebuie să dorm puţin, cât doarme şi Dracula, ca să potface faţă următoarelor încercări oarecum odihnit, orice ar fi să se maiîntâmple.
— 709 —
Ziua a patra?
Simt că mintea începe să mi se destrame; oricât aş încerca, nu potaprecia corect trecerea timpului şi nici eforturile mele de a cercetabiblioteca. Nu mă simt pur şi simplu slăbit, ci bolnav, iar azi am avut osenzaţie care mi-a trimis o durere nouă în ceea ce mi-a mai rămas dininimă. Mă uitam la o lucrare din arhiva nepereche despre tortură a luiDracula, când am văzut într-un elegant volum francez proiectul unei noimaşinării menite să smulgă capul instantaneu de pe trup. Exista şi ogravură ilustrativă – segmentele maşinăriei şi omul elegant îmbrăcat alcărui cap teoretic fusese separat de corpul lui la fel de teoretic. Uitându-mă
la această schiţă, n-am resimţit doar dezgust faţă de menirea maşinăriei,doar surprindere văzând starea excelentă a cărţii, ci şi o bruscă dorinţă dea vedea scena respectivă pe viu, de a auzi strigătele mulţimii şi de a privirevărsarea sângelui peste jaboul de dantelă şi jacheta din catifea. Fiecareistoric cunoaşte setea de a trăi realitatea trecutului, dar sentimentul meu afost ceva nou, un soi de foame diferită. Am azvârlit cartea deoparte, mi-amlăsat capul pe masă şi am plâns pentru prima dată de la începutulprizonieratului meu. Nu mai plânsesem de ani întregi – de fapt de laînmormântarea mamei mele. Gustul sărat al propriilor lacrimi m-a alinatpuţin: era atât de obişnuit!
Ziua
Monstrul doarme, dar toată ziua de ieri nu mi-a vorbit deloc, decâtpentru a mă întreba cum decurge catalogarea şi a-mi examina eforturiletimp de câteva minute. Sunt prea obosit pentru a mai continua acum şichiar pentru a mai scrie mult. Mă voi aşeza în faţa focului şi voi încercaacolo să-mi revin puţin în fire.
Ziua
Noaptea trecută m-a aşezat din nou în faţa focului, de parcă am fiîntreţinut încă o conversaţie civilizată, şi mi-a spus că va muta bibliotecaîn curând, mai curând decât intenţionase iniţial, din cauza unei
— 710 —
ameninţări care se apropia.
— Aceasta va fi ultima ta noapte, după care te voi părăsi aici pentruscurt timp, îmi spuse, dar vei veni la mine când te voi chema. Apoi îţi veiputea relua activitatea într-un loc nou, mai sigur. Mai târziu vom vedeadacă te pot trimite afară, în lume. Gândeşte-te cât de bine poţi la cei pe caremi-i vei aduce, pentru a ne ajuta în misiunea noastră. Deocamdată, te voilăsa unde nu vei putea fi găsit, în niciun caz.
Zâmbi, drept care privirea mi se înceţoşă, şi am încercat să-mi îndreptatenţia mai degrabă spre foc.
— Ai fost foarte încăpăţânat. Te vom ascunde, poate, în chip de relicvă
sfântă.
N-am avut nicio dorinţă de a-l întreba ce voise să spună prin asta.
Prin urmare, e doar o chestiune de timp foarte scurt până ce-mi voiîncheia viaţa de muritor. Acum îmi folosesc întreaga energie pentru a mă
întări în vederea ultimelor momente. Am grijă să nu mă gândesc la cei pecare i-am iubit, în speranţa că aşa voi fi mai puţin înclinat să mă gândescla ei în starea blestemată în care voi intra. Voi ascunde aceste pagini în ceamai frumoasă carte pe care am găsit-o aici – una dintre puţinele de aicicare nu-mi stârneşte o plăcere oripilată –, iar apoi voi ascunde şi cartea,astfel încât să nu mai aparţină acestei arhive. Ah, dacă m-aş puteaîncredinţa şi eu neantului odată cu ea! Simt asfinţitul apropiindu-se,undeva în lume, acolo unde mai există încă lumină şi întuneric, şi îmi voifolosi puţina energie de care mai dispun pentru a rămâne eu însumi până
în ultima clipă. Dacă există ceva bun în istorie, în propriul trecut, în viaţamea, îl invoc acum. Îl invoc cu întreaga pasiune cu care am trăit.
— 711 —
Capitolul 74
„Helen atinse fruntea tatălui ei cu două degete, dându-i parcă o binecuvântare şi încercând să-şi reţină lacrimile.
— Cum îl putem scoate de aici? Vreau să-l înmormântez.
— Nu avem timp, am replicat amar. Ar fi vrut să scăpăm de aici vii, sunt sigur.
Mi-am scos haina şi am întins-o uşor deasupra lui, acoperindu-i faţa. Capacul din piatră era prea greu pentru a-l pune la loc. Helen luă de jos micul pistol, verificându-l atentă, în ciuda emoţiei care o stăpânea.
— Biblioteca, şopti ea. Trebuie s-o găsim imediat. Şi, cu o clipă în urmă, ai auzit ceva?
Am încuviinţat.
— Cred că da, dar n-aş putea spune de unde venea.
Am ascultat amândoi cu atenţie. Liniştea ne învăluia neîntreruptă. Helen începu să verifice zidurile, pipăindu-le fără a lăsa pistolul din mână. Lumina lumânării era frustrant de slabă. Am căutat de colo-colo, peste tot, pipăind şi apăsând în pereţi. N-am găsit nicio nişă, nicio piatră ieşită în afară, nicio posibilă deschidere, nimic suspect.
— Trebuie să fie aproape întuneric afară, murmură Helen.
— Ştiu. Probabil că mai avem vreo zece minute, după care ar trebui să ieşim de aici, sunt sigur.
Am parcurs din nou mica încăpere, verificând fiecare centimetru pătrat. Aerul era rece, mai ales acum, că nu mai aveam haina pe mine, dar sudoarea începuse să-mi curgă pe spate.
— Poate că biblioteca e în altă parte a bisericii sau în fundaţie.
— Trebuie să fie complet ascunsă, probabil sub pământ, răspunse Helen în şoaptă. Altfel ar fi aflat cineva despre ea, cu mult timp în urmă. Şi, dacă tata e în mormântul acesta…
Nu-şi sfârşi fraza, dar ştiam că era vorba despre întrebarea care
— 712 —
nu-mi dăduse pace încă din prima clipă de şoc, când îl văzusem pe Rossi acolo: unde era Dracula?
