— Aici nu e nimic neobişnuit?
Helen privea acum spre plafonul boltit şi jos, încercând să-l atingă cu vârful degetelor.
— Eu nu văd nimic.
Apoi un gând neaşteptat mă îndemnă să smulg o lumânare de pe suport şi să mă ghemuiesc la podea. Helen îmi urmă rapid exemplul.
— Da, murmură.
Am atins cu mâna dragonul sculptat în partea verticală a primei trepte de jos. Îl atinsesem cu degetele prima dată când coborâsem în criptă, dar acum l-am împins cu putere, lăsându-mă pe el cu toată
greutatea. Era nemişcat. Dar mâinile sensibile ale lui Helen pipăiau deja pietrele din jur şi imediat găsi una mobilă: se desprinse şi rămase pur şi simplu în mâna ei ca un dinte scos, din locul în care fusese zidită, chiar lângă dragon. O gaură mică, neagră se căsca în urma ei; mi-am trecut braţul prin ea, bâjbâind, dar n-am găsit nimic.
Helen îşi strecură şi ea mâna în deschizătură, pipăind spre dragon, în spatele acestuia.
— Paul! strigă înăbuşit.
I-am urmat mâna în întuneric. Era un mâner acolo, un mâner mare, din fier rece, şi, când l-am împins, dragonul s-a ridicat cu uşurinţă din locul lui, fără a deranja nicio piatră în jur şi nici treapta următoare. Era o lucrătură frumos dăltuită, cu un mâner metalic de forma unui animal cu coarne – probabil pentru a-l trage şi a-l închide în urma ta când coborai treptele înguste ce se vedeau acum în faţa noastră. Helen luă o a doua lumânare, iar eu am înhăţat chibriturile. Am intrat mergând în mâini şi genunchi – mi-am amintit brusc de juliturile şi zgârieturile lui Rossi, de hainele lui rupte, şi m-am întrebat dacă fusese târât oare de mai multe ori prin această deschidere; curând însă, ne-am putut ridica în picioare pe
— 713 —
trepte.
Aerul care ne-a întâmpinat era extrem de umed şi de rece şi m-am forţat să-mi controlez tremurul interior şi să-i ţin ferm braţul lui Helen, care tremura şi ea. La capătul celor cincisprezece trepte începea un pasaj cufundat într-o beznă infernală, deşi lumina lumânărilor revela suporturi de fier prinse sus în ziduri, ca şi cum trecerea ar fi fost odinioară iluminată. La capătul pasajului – mi s-a părut că sunt circa cincisprezece paşi, fiindcă am avut grijă să-i număr – se afla o uşă dintr-un lemn greu şi vizibil foarte vechi, ruptă în partea de jos, cu acelaşi mâner ciudat de mai înainte – un animal cu coarne lungi, din fier turnat. Mai mult am simţit decât am văzut cum Helen ridică pistolul. Uşa era ferm înţepenită, dar, examinând-o îndeaproape, am constatat că era zăvorâtă pe partea noastră. Am împins ivărul cu toată greutatea mea, şi apoi am deschis uşa cu o groază lentă, care aproape că mi-a îngheţat sufletul.
Înăuntru, aşa slabă cum era, lumina lumânărilor dezvălui o încăpere vastă. Lângă uşă erau mese, mese lungi de o soliditate străveche, şi rafturi goale. Aerul din sală era surprinzător de uscat după umiditatea îngheţată a celui din pasaj, de parcă ar fi avut un sistem secret de ventilaţie sau ar fi fost săpată în adâncurile protectoare ale pământului. Am rămas locului, agăţaţi unul de altul, şi am ascultat intens, dar niciun sunet nu se auzea în încăpere. Îmi doream din tot sufletul să putem vedea dincolo de beznă.
Următorul lucru intrat în raza noastră de lumină a fost un sfeşnic cu braţe, plin de lumânări pe jumătate arse; le-am aprins imediat pe toate şi am văzut în jur dulapuri înalte. Am privit cu precauţie într-unul din ele. Era gol.
— Asta e biblioteca? am întrebat. Nu-i nimic aici!
Am rămas iar nemişcaţi, ascultând, iar pistolul lui Helen lucea în lumina vie. Mi-am spus că ar fi trebuit să mă ofer să-l ţin eu, să-l folosesc la nevoie, dar nu pusesem niciodată mâna pe o armă, iar ea
– ştiam bine – ţintea perfect.
— 714 —
— Paul, uite!
Arătă cu mâna liberă, şi am văzut lucrul care-i atrăsese privirea.
— Helen, am început, dar ea pornise deja.
După o secundă lumina lumânării mele învălui o masă aflată
până atunci în întuneric, o masă mare, din piatră. O fracţiune de secundă mai târziu mi-am dat seama că nu e de fapt o masă, ci un altar… ba nu, niciun altar… un sarcofag. Şi mai era unul în apropiere; să fi fost aceasta un fel de continuare a criptei, un loc în care stareţii săi puteau odihni în pace, departe de torţele bizantinilor şi de catapultele otomane? Apoi am văzut, dincolo de ele, un alt sarcofag, cel mai mare. Pe o latură a sa, săpat în piatră, se afla un singur cuvânt: DRACULA. Helen ridică pistolul, iar eu mi-am încleştat mâna pe par. Făcu un pas înainte, şi am urmat-o imediat.
În acea clipă am auzit zgomote în spatele nostru, la distanţă, tropăit de paşi şi foşnet de trupuri grăbite, care aproape că au acoperit sunetul uşor ce a răsunat în întunecimea de dincolo de mormânt, ca de pământ uscat răscolit. Am ţâşnit amândoi înainte, ca un singur om, şi am privit înăuntru: sarcofagul cel mare nu avea lespede deasupra şi era gol, ca şi celelalte două, de fapt. Iar sunetul acela… undeva în întuneric, o creatură mică îşi croia drum printre rădăcinile copacilor.
Helen ţinti şi trase în întuneric, stârnind un trosnet de pământ şi pietriş; m-am repezit înainte, cu lumânarea. Capătul bibliotecii se înfunda, cu câteva rădăcini de copaci atârnând din plafonul boltit.
În nişa din peretele din spate, unde se aflase poate odată o icoană, am văzut o dâră neagră pe pietrele goale. Sânge? Umezeală
infiltrată din pământ?
Uşa din spatele nostru se deschise brusc şi ne-am răsucit amândoi în loc, fără ca eu să dau drumul braţului liber al lui Helen.
În faţa noastră au apărut un felinar mare, lanterne, siluete alergând şi strigând. Era Ranov şi, alături de el, un ins înalt, a cărui umbră s-a repezit parcă gata să ne înghită: Géza József, urmat îndeaproape de
— 715 —
fratele Ivan, îngrozit. În spatele lui venea un funcţionar mărunţel şi vânjos, în costum, cu pălărie şi cu o mustaţă neagră, groasă. Şi mai era o siluetă, una care se deplasa şontâc şi al cărei mers încet – mi-am dat seama – trebuie să-i fi stânjenit la fiecare pas: Stoicev. Pe chipul lui se citea un straniu amestec de teamă, regret şi curiozitate, iar pe obraz avea o vânătaie. Ochii lui se încrucişară cu ai noştri pentru un lung şi dureros moment, iar apoi l-am văzut mişcându-şi buzele, parcă mulţumindu-i lui Dumnezeu că ne-a găsit în viaţă.
Într-o fracţiune de secundă, Géza şi Ranov s-au repezit asupra noastră. Ranov aţintea un pistol asupra mea, iar Géza altul asupra lui Helen, în vreme ce călugărul încremenise cu gura căscată, iar Stoicev aştepta, tăcut şi prudent, în spatele lor. Funcţionarul şedea în afara razei de lumină.
— Lasă arma jos, strigă Ranov către Helen, iar ea dădu drumul pistolului pe podea. Cu o mişcare lentă, am cuprins-o cu braţul. În lumina palidă a lumânărilor, feţele lor păreau mai mult decât sinistre – cu excepţia figurii lui Stoicev. Mi-am dat seama că, dacă n-ar fi fost atât de speriat, ar fi îndrăznit chiar să ne surâdă.
— Ce mama dracului faceţi voi aici? se răsti Helen la Géza înainte ca eu s-o pot opri.
— Dar voi ce mama dracului faceţi aici, draga mea? ripostă el.
Părea mai înalt ca oricând, îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă de culoare deschisă, cu bocanci grei în picioare. La conferinţă nu-mi dădusem seama cât de mult îl urăsc.
— Unde e? mârâi Ranov, privind când la mine, când la Helen.
— E mort, am replicat eu. Aţi venit prin criptă, trebuie să-l fi văzut!
Ranov se încruntă.
