— 721 —
fie-i somnul liniştit până la sfârşitul lumii.”
— 722 —
Capitolul 75
„După aventura din criptă, salonul familiei Bora îmi părea a fi raiul pe pământ. Era o extremă uşurare să ne aflăm din nou acolo, cu câte o ceaşcă de ceai fierbinte în mâini – vremea se răcorise simţitor în săptămâna aceea, deşi era deja iunie – şi să-l vedem pe Turgut surâzându-ne de pe pernele divanului. Helen îşi scosese pantofii la uşă şi încălţase nişte papuci roşii cu ciucuri, oferiţi de doamna Bora. Selim Aksoy era şi el acolo, şezând tăcut într-un colţ, iar Turgut avea grijă să traducă, pentru el şi pentru stăpâna casei, toate cuvintele noastre.
— Sunteţi siguri că mormântul era gol?
Era pentru a doua oară că Turgut ne punea această întrebare, părând că nu-i vine să creadă. Am privit spre Helen.
— Foarte siguri. Ceea ce nu ştim este dacă zgomotul pe care l-am auzit a fost făcut de Dracula fugind pe undeva, la sosirea noastră.
Probabil că se întunecase deja afară şi i-a fost deci uşor să se deplaseze de colo-colo.
— Şi, desigur, dacă legenda e corectă, şi-a putut schimba şi înfăţişarea, oftă Turgut. Blestemaţi să-i fie ochii! Aţi fost foarte aproape să-l prindeţi, prieteni, mai aproape decât a ajuns Garda Semilunii în cinci sute de ani. Mă bucur că n-aţi fost ucişi, dar îmi pare teribil de rău că nu l-aţi putut distruge.
— Unde credeţi că s-a dus? întrebă Helen aplecându-se în faţă, cu ochii sclipindu-i întunecaţi.
Turgut îşi mângâie bărbia.
— Păi, draga mea, nu pot să fac presupuneri. Poate călători rapid şi departe, dar n-am idee cât de departe s-ar duce. Într-un alt loc străvechi, sunt sigur, în vreo ascunzătoare neatinsă de secole.
Trebuie să fi fost o lovitură pentru el necesitatea de a părăsi Sveti Gheorghi, dar înţelege probabil că locul acela va fi păzit pentru mult timp de acum înainte. Mi-aş da şi braţul drept pentru a şti
— 723 —
dacă a rămas undeva în Bulgaria sau a părăsit ţara. Graniţele şi politica nu înseamnă mare lucru pentru el, sunt sigur.
— Nu credeţi că ne va urmări? întrebă Helen simplu, dar ceva în înclinarea umerilor ei îmi sugeră că însăşi această simplitate presupusese un efort din partea ei.
Turgut clătină din cap.
— Sper că nu, doamnă profesor. Aş crede mai degrabă că deja îi e cam frică de voi doi, din moment ce l-aţi găsit, în vreme ce nimeni altcineva n-a reuşit până acum s-o facă.
Helen nu răspunse, şi îndoiala care se citea pe figura ei nu mi-a plăcut. Mi s-a părut că Selim Aksoy şi doamna Bora o priveau şi ei cu afecţiune; poate se întrebau cum de îi permisesem să se implice într-o situaţie atât de periculoasă, cu toate că izbutiserăm să ne întoarcem teferi. Turgut se întoarse spre mine.
— Îmi pare foarte rău pentru prietenul tău, Rossi. Mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc.
— Iar eu ştiu că aţi fi savurat reciproc compania celuilalt, am răspuns sincer, luând mâna lui Helen.
Ochii ei se umpleau de lacrimi ori de câte ori era pomenit numele lui Rossi, iar acum şi-i feri, parcă în căutarea discreţiei.
— Mi-ar fi făcut plăcere să-l întâlnesc şi pe profesorul Stoicev, oftă Turgut din nou, aşezându-şi ceaşca pe măsuţa din faţa noastră.
— Ar fi fost extraordinar, am replicat, zâmbind la imaginea celor doi cărturari făcând schimb de idei. V-aţi fi putut explica unul altuia situaţia Imperiului Otoman şi a Balcanilor medievali. Poate că vă
veţi întâlni într-o zi.
— Nu cred. Barierele dintre noi sunt înalte şi… spinoase… aşa cum erau între ţar şi paşă. Dar, dacă veţi mai vorbi cu el sau dacă-i veţi scrie, transmiteţi-i neapărat salutările mele.
Nu mi-a fost deloc greu să-i promit aşa ceva.
Selim Aksoy voia să ne adreseze o întrebare, şi Turgut îl ascultă
cu o privire gravă.
— 724 —
— Ne întrebam, spuse el apoi, dacă – în mijlocul pericolelor care vă înconjurau şi al acelui întreg haos – aţi văzut cumva cartea despre care amintea profesorul Rossi… despre viaţa Sfântului Gheorghe, nu-i aşa?
Râsul lui Helen putea fi surprinzător de copilăresc când era cu adevărat încântată şi mi-am stăpânit pornirea de a o săruta acolo, în faţa tuturor; abia dacă mai zâmbise de când plecasem de la mormântul lui Rossi.
— E în servieta mea, am spus. Deocamdată.
Turgut ne privi uimit şi a avut nevoie de cam mult timp pentru a-şi aminti de îndatoririle sale de traducător.
— Şi cum a ajuns acolo? întrebă în cele din urmă.
Helen tăcea, încă surâzând, aşa că am început eu explicaţiile.
— Nu m-am mai gândit la ea decât când am ajuns înapoi în Sofia, la hotel.
Nu, nu le puteam povesti întregul adevăr, aşa că le-am oferit o versiune cuviincioasă. Întregul adevăr era că, atunci când rămăsesem în sfârşit singuri, pentru zece minute, în camera de hotel a lui Helen, o luasem în braţe şi îi sărutasem părul negru, strângând-o lângă mine prin hainele murdare de pe drum, ca pe o altă parte a propriei fiinţe – jumătatea lipsă de care amintea Platon –
, simţind nu numai uşurarea de a fi supravieţuit amândoi şi a ne putea îmbrăţişa, nu numai frumuseţea osaturii lungi şi răsuflarea ei pe gâtul meu, ci şi ceva inexplicabil de anormal în privinţa trupului ei, ceva dur şi inegal. M-am tras înapoi şi am privit-o, temător, văzându-i zâmbetul crispat şi degetul dus la buze. Era doar un avertisment, o reamintire: amândoi ştiam că în cameră fuseseră
