— 718 —
În acea clipă, fasciculul lanternei lui Ranov se îndreptă brusc într-o nouă direcţie, în vreme ce îl agita de colo-colo, examinând mesele.
Lumina căzu pe figura funcţionarului în costum negru, cu pălărie pe cap, care şedea mut lângă sarcofagul gol al lui Dracula. Poate că
nu i-aş fi remarcat câtuşi de puţin figura, dacă n-ar fi avut expresia aceea bizară – o expresie de mâhnire personală, brusc iluminată de lanternă. I-am văzut atunci bine chipul, numai piele şi os sub mustaţa ciudată şi licărul familiar al ochilor.
— Helen! am strigat. Uite!
Ea îl privi fix, iar Géza se întoarse imediat.
— Ce e?
— Omul acela… Helen era siderată. Omul de acolo… este…
— Este un vampir, am strigat. Ne-a urmărit de la universitate, din America.
Abia începusem să vorbesc, când creatura se şi repezi. Trebuia să
vină drept spre noi pentru a scăpa, izbindu-se de Géza, care încercă
să-l prindă, şi trecând pe lângă Ranov. Acesta se dovedi mai rapid: îl înhăţă, se ciocniră dur, apoi Ranov se trase înapoi cu un salt, ţipând, iar bibliotecarul o luă din nou la fugă. Ranov se întoarse şi trase în silueta alergândă, care nu apucase să se depărteze decât câţiva metri. În prima secundă nu se clătină, de parcă bulgarul trăsese în aer. Apoi bibliotecarul dispăru atât de brusc, încât n-am fost sigur dacă a ajuns la pasaj sau s-a evaporat pur şi simplu în faţa ochilor noştri. Ranov alergă după el, trecu de uşă, dar se întoarse aproape imediat. Avea faţa albă, iar acolo unde îşi încleştase mâna pe ţesătura ruptă a hainei începuse să i se prelingă un fir de sânge.
După un lung moment, întrebă cu vocea tremurândă:
— Ce mama naibii mai e şi asta?
Géza clătină din cap.
— Dumnezeule, te-a muşcat! exclamă el, retrăgându-se cu un pas. Iar eu am fost de atâtea ori singur cu individul acela! Mi-a zis că-mi poate spune unde îi găsim pe americani, dar niciodată n-a
— 719 —
mărturisit că e…
— Fireşte că nu ţi-a spus, ricană Helen, deşi mă străduiam s-o liniştesc. Voia să-şi găsească stăpânul, să ne urmeze pe noi până la el, nu să te ucidă pe tine. I-ai fost mai util aşa. El ţi-a dat notiţele noastre?
— Taci!
Géza părea pe punctul de a o lovi, dar am sesizat teama şi uluiala din glasul lui şi am tras-o încet deoparte.
— Haideţi!
Ranov ne mâna iar cu arma, ţinându-şi o mână la umărul rănit.
— Ne-aţi fost de foarte puţin ajutor. Vreau să vă văd în Sofia şi la bordul unui avion cât mai repede cu putinţă. Sunteţi norocoşi că nu avem permisiunea de a vă face dispăruţi; ar fi prea complicat.
Am crezut că ne va lovi cu piciorul, aşa cum făcuse Géza cu masa, dar el se întoarse şi ne împinse cu bruscheţe afară din bibliotecă. Îi ceruse lui Stoicev să meargă în frunte şi, cu o strângere de inimă, m-am gândit prin ce trecuse bătrânul în cursul acestei vânători grăbite. În mod cert, Stoicev nu dorise să fim urmăriţi; fusesem sigur de acest lucru văzându-i în primul moment expresia îndurerată. Ajunsese oare înapoi la Sofia înainte să-l oblige ei să se întoarcă şi să ne urmărească? Speram ca reputaţia lui internaţională
să-l protejeze de alte abuzuri, aşa cum se întâmplase şi în trecut. Dar Ranov… Asta era cea mai rea parte. Ranov avea să se întoarcă, infectat, la îndatoririle sale din poliţia secretă. M-am întrebat dacă
Géza va încerca să facă ceva în privinţa asta, dar expresia de pe figura lui era atât de ameninţătoare, încât n-am îndrăznit să scot un cuvânt.
Am privit o dată înapoi, din prag, la sarcofagul princiar aflat acolo de aproape cinci sute de ani. Ocupantul său putea să fie oriunde acum sau în drum spre nicăieri. La capătul scărilor ne-am târât unul câte unul prin deschiderea îngustă – m-am rugat să nu se descarce vreuna dintre arme – şi acolo am văzut ceva foarte straniu.
— 720 —
Relicvariul Sfântului Petko era deschis, pe piedestalul său. Probabil că avuseseră nişte unelte cu care îl deschiseseră, din moment ce noi nu reuşisem. Lespedea de marmură de dedesubt era din nou la locul ei, acoperită cu ţesătura brodată, nederanjată. Helen îmi aruncă o privire goală. Privind spre relicvariu când am trecut pe lângă el, am văzut câteva fragmente de os, un craniu – tot ce mai rămăsese din martirul respectiv.
Afară din biserică, în noapte, erau o mulţime de oameni şi de maşini; Géza venise, se pare, cu însoţitori, dintre care doi păzeau acum uşile bisericii. Dracula n-a fugit în niciun caz pe aici – mi-am spus. Munţii se înălţau deasupra noastră, mai negri decât cerul întunecat. Câţiva săteni aflaseră despre sosirea străinilor şi se apropiaseră cu torţe aprinse; se traseră înapoi, tensionaţi, când apăru Ranov, zgâindu-se la haina lui ruptă şi însângerată. Stoicev mă prinse de braţ şi se apropie de urechea mea.
— Noi l-am închis, şopti.
— Poftim?
— Eu şi călugărul am coborât primii în criptă, în timp ce… în timp ce brutele acelea vă căutau prin pădure şi prin biserică. L-am văzut pe bărbatul din mormânt – nu era Dracula – şi mi-am dat seama că aţi fost acolo. Am închis sarcofagul, iar când au coborât şi ei, au deschis numai relicvariul. Erau atât de furioşi, încât am crezut că vor azvârli pe jos osemintele bietului sfânt.
Mi-a trecut prin minte că fratele Ivan era destul de vânjos, dar fragilitatea profesorului Stoicev ascundea probabil o forţă rar întâlnită. Bătrânul mă privi cu intensitate.
— Dar cine era în mormântul acela, dacă nu…
— Era profesorul Rossi, am şoptit.
Ranov deschise portierele maşinii, cerându-ne să urcăm. Stoicev îmi aruncă o privire rapidă, însă elocventă.
— Îmi pare rău.
Aşa l-am lăsat pe dragul meu prieten să odihnească în Bulgaria,
