Deocamdată nu ştim ce.
Avionul spre New York decola la ora cinci, iar Turgut începu să
se uite la ceas îndată ce am terminat ultimul prânz copios pe divanele din salonul lui. El avea un curs de susţinut, din păcate, dar domnul Aksoy ne va conduce la aeroport cu un taxi. Când ne-am ridicat pentru a pleca, doamna Bora aduse o eşarfă din mătase fină, de culoare crem, brodată cu fir de argint, şi o înnodă la gâtul lui Helen. Ţesătura ascundea astfel uzura jachetei negre şi gulerul murdar şi toţi am suspinat la unison – sau cel puţin eu, deşi nu cred
— 728 —
că am fost singurul. Chipul ei, deasupra eşarfei, avea un aer regal.
— Pentru ziua căsătoriei voastre, spuse doamna Bora şi se ridică
pe vârfuri, sărutând-o.
Turgut îi sărută la rândul lui mâna.
— I-a aparţinut mamei mele, spuse el simplu.
Fiindcă Helen nu mai avea glas, am vorbit eu în numele amândurora, strângându-le tuturor mâinile: le vom scrie, ne vom gândi la ei. Iar viaţa fiind lungă, ne vom revedea la un moment dat.”
— 729 —
Capitolul 76
„Această ultimă parte a istoriei mele mi se pare cel mai dificil de redat, fiindcă începe cu atât de multă fericire, în ciuda tuturor celor întâmplate. Ne-am întors discret la universitate şi ne-am reluat activitatea. Eu am fost încă o dată interogat de poliţie, oficialităţile fiind satisfăcute, se pare, de faptul că deplasarea mea în străinătate avusese legătură cu temele de cercetare, nu cu dispariţia lui Rossi.
Ziarele aflaseră deja vestea dispariţiei lui şi o transformaseră într-un mister local, pe care universitatea se străduia din răsputeri să-l ignore. Şeful de catedră m-a luat la întrebări, desigur, şi evident că
nu i-am spus nimic, cu excepţia faptului că eram mâhnit, la fel ca toată lumea, din cauza lui Rossi. M-am căsătorit cu Helen în biserica parohială a părinţilor mei din Boston, în toamna aceea; nici chiar în mijlocul ceremoniei nu m-am putut stăpâni să nu remarc cât de goală şi de banală era, cât de lipsită de orice fast.
Părinţii mei au fost oarecum luaţi prin surprindere, fireşte, dar în cele din urmă n-au putut să n-o îndrăgească pe Helen. Nimic din duritatea ei nativă nu ieşea la iveală în preajma lor şi, când îi vizitam în Boston, adesea o găseam râzând împreună cu mama la bucătărie, învăţând-o să gătească specialităţi ungureşti sau discutând antropologie cu tata, în biroul său înghesuit. În ceea ce mă priveşte, deşi resimţeam durerea morţii lui Rossi şi frecventa melancolie pe care părea s-o stârnească în sufletul lui Helen, în acel prim an mi s-a părut că radiază de bucurie. Mi-am încheiat disertaţia sub îndrumarea unui alt profesor, al cărui chip a rămas pentru mine, pe parcursul întregului proces, învăluit în ceaţă. Nu-mi mai păsa de negustorii olandezi; voiam doar să-mi închei studiile şi să ne putem stabili undeva în mod confortabil. Helen a publicat un voluminos articol despre superstiţiile rurale din Valahia, bine primit, şi a început o disertaţie despre vestigiile tradiţiilor transilvănene în Ungaria.
— 730 —
Şi am mai scris împreună ceva, îndată ce ne-am întors în Statele Unite: un bilet către mama lui Helen, care avea să-i parvină prin grija mătuşii Éva. Helen n-a îndrăznit să dea prea multe informaţii în el, dar i-a spus mamei, în câteva cuvinte, că Rossi murise amintindu-şi de ea cu dragoste. Apoi a sigilat plicul cu o expresie disperată.
— Îi voi povesti totul într-o zi, mi-a spus, atunci când îi voi putea şopti la ureche.
N-am ştiut niciodată dacă scrisoarea a ajuns la destinaţie, fiindcă
nici mama şi nici mătuşa Éva n-au răspuns, iar în mai puţin de un an trupele sovietice au invadat Ungaria.
Intenţionam ferm să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi şi i-am spus soţiei mele, la scurt timp după ce ne-am căsătorit, că speram să
avem copii. La început a clătinat din cap, atingând cu o mişcare uşoară cicatricea de pe gât; ştiam ce vrea să spună. Dar expunerea fusese minimă, am subliniat, iar ea era o femeie puternică şi sănătoasă. Odată cu trecerea vremii, însănătoşirea ei completă a părut să-i amorţească orice reticenţă şi o vedeam privind cu jind spre cărucioarele de copii pe lângă care treceam pe stradă.
Helen şi-a luat doctoratul în antropologie în primăvara de după
căsătoria noastră. Viteza cu care şi-a scris disertaţia m-a făcut să mă
ruşinez; adesea mă trezeam în cursul acelui an la ora cinci dimineaţa, iar ea stătea deja la birou. Părea palidă şi obosită, iar în ziua de după susţinerea disertaţiei, am găsit sânge pe aşternut; Helen şedea alături, slăbită şi distrusă: pierduse o sarcină. Aşteptase să-mi facă o surpriză, dându-mi vestea cea bună. Câteva luni după
aceea a fost bolnavă şi foarte tăcută. Disertaţia ei primise cele mai înalte onoruri, dar nu vorbea niciodată despre acest lucru.
Când mi s-a oferit prima slujbă de profesor în New York City, m-a îndemnat s-o accept şi ne-am mutat. Am ales o casă din piatră, veche, dar plăcută, în Brooklyn Heights. Făceam plimbări lungi pe faleză, pentru a vedea remorcherele intrând în port şi marile
— 731 —
transatlantice – ultimele din familia lor – plecând spre Europa.
Helen preda la o universitate la fel de prestigioasă ca a mea, iar studenţii o îndrăgeau; era un echilibru perfect în vieţile noastre şi ne câştigam existenţa făcând ceea ce ne plăcea cel mai mult.
Când şi când mai luam Viaţa Sfântului Gheorghe şi o răsfoiam pe îndelete; într-o zi, am dus-o la o casă de licitaţii discretă, iar englezul care a deschis-o a fost cât pe-aci să leşine. Cartea a fost vândută unei persoane particulare şi, în cele din urmă, a ajuns la Muzeul de Artă
Medievală Cloisters, în Manhattan, iar o mare sumă de bani a intrat într-un cont bancar pe care l-am deschis cu acest scop. Helen agrea traiul simplu, la fel ca mine, şi, cu excepţia unor sume mici pe care a încercat să le trimită rudelor din Ungaria, nu ne-am atins de banii aceia.
Cel de-al doilea avort spontan a fost mult mai dramatic decât primul, şi mai periculos; am venit acasă într-o zi şi am văzut un şir de urme însângerate pe parchetul din hol. Reuşise să cheme ambulanţa şi, când am ajuns eu la spital, era aproape în afară de orice pericol. Mult timp după aceea, mă trezeam în toiul nopţii amintindu-mi paşii ei însângeraţi. Am început să mă tem că nu vom putea avea niciodată un copil sănătos şi să mă întreb cum va afecta acest lucru viaţa soţiei mele. Apoi a rămas din nou însărcinată, şi a trecut o lună după alta, cu precauţii şi fără niciun incident. Ochii ei deveniseră blânzi ca ai unei madone, silueta i se rotunjise sub rochia de lână albastră, iar mersul îi era puţintel nesigur. Avea un surâs permanent; copilul acesta – obişnuia să spună – era cel pe care-l va păstra.
Te-ai născut într-un spital de pe malul râului Hudson. Când am văzut că aveai tenul oacheş şi fruntea delicată, ca a mamei tale, şi că
erai perfectă ca un ban nou de argint, că ochii lui Helen revărsau lacrimi de durere şi fericire, te-am ridicat, înfăşată, pentru a-ţi arăta vasele de pe oglinda apei. Am făcut-o în parte pentru a-mi ascunde eu lacrimile. Te-am botezat după mama lui Helen.
— 732 —
Helen era vrăjită, cucerită de tine; aş vrea să ştii acest lucru mai mult decât orice altceva despre viaţa noastră. A renunţat la profesie în timpul sarcinii şi părea mulţumită să petreacă ore întregi acasă, jucându-se cu degeţelele şi cu picioruşele tale, despre care spunea cu un zâmbet şiret că erau în întregime transilvănene, sau legănându-te în balansoarul mare pe care i-l cumpărasem. Ai zâmbit de la o vârstă foarte mică, iar ochii tăi ne urmăreau pretutindeni. Uneori plecam de la birou în urma unui simplu impuls şi veneam acasă pentru a mă asigura că voi două – fetele mele brunete – dormeaţi pe sofa împreună.
Într-o zi am ajuns acasă devreme, la patru, aducând câteva cutii cu mâncare chinezească şi nişte flori pe care să le priveşti. În salon nu era nimeni, iar pe Helen am găsit-o aplecată asupra leagănului tău, în timp ce dormeai. Feţişoara ta era delicios de liniştită în somn, dar chipul lui Helen şiroia de lacrimi şi, pentru o secundă, mi s-a părut că nu mi-a conştientizat prezenţa. Am luat-o în braţe şi am simţit, cu un fior, că o parte din ea a răspuns foarte lent la îmbrăţişarea mea. N-a vrut să-mi spună ce o tulbura şi, după câteva încercări, n-am îndrăznit să mai insist. În seara aceea a reacţionat jucăuşă la garoafe şi la mâncarea adusă în pachet, dar o săptămână
mai târziu am găsit-o iar înlăcrimată, din nou tăcută, răsfoind una dintre cărţile lui Rossi, pe care îmi dăduse el un autograf când începusem colaborarea. Era volumul acela uriaş despre civilizaţia minoică; zăcea în poala ei, deschis la una dintre fotografiile făcute de Rossi însuşi: un altar de sacrificiu din Creta.
