— Unde e copilul? am întrebat.
A ridicat capul încet şi s-a uitat la mine, parcă abia amintindu-şi în ce an eram.
— Doarme.
M-am pomenit, straniu, rezistând tentaţiei de a intra în dormitor, să verific că totul e în regulă.
— Draga mea, ce s-a întâmplat?
— 733 —
Am pus cartea deoparte şi am luat-o în braţe, dar a clătinat din cap, refuzând să vorbească. Când, în final, am intrat în cameră să te văd, tocmai te treziseşi în pătuţ, te întorseseşi pe burtică şi încercai să te ridici, zâmbind, ca să te uiţi la mine.
În curând, Helen a devenit tăcută aproape în fiecare dimineaţă şi plângea, fără un motiv aparent, în fiece seară. Din moment ce cu mine nu voia să vorbească, am insistat să consulte un medic şi, mai apoi, un psihanalist. Medicul a declarat că n-a găsit nimic anormal la ea, că femeile aveau uneori perioade de depresie în primele luni de maternitate şi că, odată ce se va obişnui cu situaţia, îşi va reveni.
Am descoperit prea târziu, când un prieten comun a întâlnit-o întâmplător la Biblioteca Publică din New York, că nu se dusese deloc la psihanalist. Când i-am spus ce-am aflat, a răspuns că s-a gândit că puţin studiu ar înveseli-o mai mult şi că şi-a folosit în acest fel timpul cât tu stăteai cu bona. Dar în unele seri era atât de deprimată, încât am decis că avea nevoie disperată de o schimbare de peisaj. În consecinţă, am retras ceva bani din contul nostru şi am cumpărat bilete de avion spre Franţa, pentru începutul primăverii.
Helen nu fusese niciodată în Franţa, deşi citise toată viaţa despre ea şi vorbea o excelentă franceză şcolărească. În Montmartre părea veselă, comentând cu ceva ce amintea de vechile ei grimase că Sacré Coeur este chiar mai urâtă decât şi-ar fi închipuit vreodată. Îi plăcea să-ţi împingă căruciorul prin piaţa de flori şi de-a lungul Senei, unde zăboveam printre tarabele buchiniştilor, în vreme ce tu, cu căciuliţa roşie pe cap, priveai apa. Erai un excelent tovarăş de călătorie la vârsta de nouă luni, iar Helen îţi spunea că acela era doar începutul.
Portăreasa de la pensiunea la care stăteam s-a dovedit a avea o sumedenie de nepoţei, şi te lăsam să dormi în grija ei când ieşeam la vreun bar sau beam câte o cafea la o masă pe trotuar, fără a ne scoate mănuşile din mâini. Mai presus de toate, Helen – şi tu de altfel, cu ochii tăi strălucitori – îndrăgea interiorul răsunător de la
— 734 —
Notre Dame şi, în cele din urmă, am început să rătăcim mai departe spre sud, pentru a vedea şi alte splendori cavernoase – Chartres cu vitraliile sale luminoase, Albi cu ciudata sa biserică-fortăreaţă roşie, cămin al ereziilor, sau sălile de la Carcassone.
Helen voia să vizităm şi vechea Mănăstire Saint-Matthieu-des-Pyrénées-Orientales, aşa că am hotărât să mergem acolo pentru o zi sau două înainte de a ne întoarce la Paris şi a lua avionul spre casă.
Mi s-a părut că faţa i s-a luminat considerabil în timpul călătoriei şi îmi plăcea cum se întindea de-a latul patului nostru din camera de hotel din Perpignan, răsfoind un volum de istorie a arhitecturii franceze pe care îl cumpărasem din Paris. Mănăstirea fusese construită în anul 1000, mi-a spus, deşi ştia că deja citisem şi eu secţiunea respectivă. Era cel mai vechi exemplu de arhitectură
romanescă încă existent în Europa.
— Aproape la fel de veche ca Viaţa Sfântului Gheorghe, am murmurat.
La cuvintele mele, a închis cartea, figura i s-a înnegurat şi a rămas locului privindu-te cu ochi flămânzi în vreme ce te jucai pe pat, alături de ea.
Helen a insistat să mergem la mănăstire pe jos, ca pelerinii. Am urcat pe drumul din Les Bains într-o dimineaţă rece de primăvară, cu puloverele înnodate în jurul taliei pe măsură ce a început să se încălzească. Helen te ducea într-un portbebe la piept, iar când a obosit, te-am luat eu în braţe. Drumul era pustiu în acea perioadă a anului, cu excepţia unui ţăran tăcut, cu părul negru, care ne-a depăşit urcând călare. I-am spus lui Helen că trebuia să-l fi rugat să
ne ia şi pe noi, dar nu mi-a răspuns. Deprimarea îi revenise în acea dimineaţă, şi am remarcat cu anxietate şi frustrare că, din când în când, ochii i se umpleau de lacrimi. Ştiam deja că, dacă aş întreba-o ce o supără, ar clătina din cap, cerându-mi astfel s-o las în pace, aşa că am încercat să mă mulţumesc ţinându-te cu drag în braţe în vreme ce urcam, arătându-ţi priveliştile când ajungeam la vreun cot
— 735 —
al drumului – sate şi câmpuri prăfuite. Sus, pe culme, drumul lăsa loc unei întinderi largi de pământ, cu una sau două maşini vechi parcate şi calul ţăranului legat de un copac, deşi omul însuşi nu se vedea nicăieri. Mănăstirea se înălţa deasupra, ziduri groase de piatră urcând până pe creastă, şi am pătruns împreună pe poartă, lăsându-ne în grija călugărilor.
Pe atunci, Saint-Matthieu se întreţinea din munca monahilor într-o măsură mai mare decât acum şi probabil că avea o comunitate formată din doisprezece sau treisprezece călugări care trăiau aşa cum trăiseră predecesorii lor timp de o mie de ani, cu excepţia faptului că organizau tururi ocazionale pentru turişti şi aveau la poartă un automobil pentru uzul lor. Doi monahi ne-au condus în jurul peristilului; îmi amintesc cât de surprins am fost când am ajuns la capătul deschis al curţii şi am văzut hăul care se căsca sub colţii de piatră, stânca aproape verticală şi câmpia de jos. Munţii din jurul mănăstirii sunt mai înalţi decât cel pe care se află lăcaşul şi, pe pantele lor îndepărtate, se distingeau văluri diafane de alb; o clipă
mai târziu mi-am dat seama că erau cascade.
Am stat o vreme pe o bancă aproape de hău, cu tine între noi doi, privind cerul adânc de amiază şi ascultând clipocitul apei în bazinul din centrul curţii, săpat în marmură roşie; numai Dumnezeu ştie cum l-au urcat acolo sus, cu atâtea secole în urmă. Helen părea din nou mai binedispusă, şi am observat cu plăcere liniştea ce i se oglindea pe faţă. Chiar dacă mai era tristă uneori, călătoria se dovedise utilă.
În cele din urmă, mi-a spus că vrea să vadă mai mult din mănăstire. Te-am pus din nou în portbebe şi ne-am plimbat pe la bucătărie şi pe la refectoriul în care călugării mâncau încă, pe la casa de oaspeţi unde pelerinii puteau dormi pe paturi de campanie şi pe la scriptoriu – una dintre cele mai vechi părţi ale complexului, unde o sumedenie de manuscrise fuseseră copiate şi decorate cu anluminuri. Am găsit şi un exemplar expus într-o vitrină, o
— 736 —
Evanghelie după Matei deschisă la o pagină având pe margini demoni mărunţei fugărindu-se unul pe altul. La vederea ei, Helen chiar a surâs. A urmat capela – mică, la fel ca totul în această
mănăstire, dar armonioasă asemenea unei melodii în piatră; nu văzusem niciodată stilul romanesc atât de intim şi de splendid.
Ghidul susţinea că rotunjirea în exterior a absidei a fost prima mişcare a stilului romanesc, un gest brusc care a permis pătrunderea luminii spre altar. Ferestrele înguste erau acoperite cu sticlă din secolul al XIV-lea, iar altarul în sine era pregătit pentru slujbă, acoperit în roşu şi alb, cu sfeşnice aurii. Am ieşit în tăcere.
În cele din urmă, ghidul nostru, un călugăr tânăr, spuse că am văzut totul cu excepţia criptei, şi l-am urmat pe scări în jos. Era o cavernă mică şi jilavă, în afara peristilului, interesantă din punct de vedere arhitectural graţie unei bolţi în stil romanesc timpuriu, susţinute de câteva coloane scunde şi groase, şi unui sarcofag din piatră, cu ornamentaţii severe, datând din primul secol de existenţă
a mănăstirii – locul de odihnă veşnică a celui dintâi stareţ, după
spusele ghidului. Alături de sarcofag se afla un călugăr bătrân, pierdut în meditaţie; când am intrat, a ridicat ochii blând şi confuz, plecându-se în faţa noastră fără a se ridica de pe scaun.
— Tradiţia noastră, veche de secole, cere ca unul dintre noi să
stea mereu cu stareţul, ne-a explicat ghidul. De obicei este un călugăr vârstnic, care a deţinut această onoare toată viaţa.
— Ce neobişnuit, am exclamat, dar ceva, poate frigul din subteran, te-a făcut să scânceşti şi să te agiţi la pieptul lui Helen.
Văzând că e obosită, m-am oferit să te duc sus, la aer. Am ieşit din caverna aceea igrasioasă cu un sentiment de uşurare şi am mers să-ţi arăt fântâna din curte. Sperasem ca Helen să mă urmeze imediat, dar ea a mai rămas jos, iar când a ieşit, figura îi era atât de schimbată, încât m-am alarmat. Părea animată – da, mai energică
decât o văzusem timp de luni întregi –, dar totodată palidă, cu ochii mari, concentrată asupra ceva ce eu nu puteam vedea. M-am
— 737 —
apropiat de ea cât mai firesc cu putinţă şi am întrebat-o dacă mai era ceva interesant acolo, jos.
