— Sfinte părinte! a strigat unul dintre călugări, ca şi cum n-ar fi îndrăznit să mi se adreseze mie direct. Sfinte părinte, e sânge pe stânci! Acolo jos!
Nu există cuvinte care să descrie asemenea momente. Am alergat către capătul peristilului, strângându-te lângă mine, simţindu-ţi obrazul catifelat pe gâtul meu. Lacrimile îmi urcau deja în ochi, mai fierbinţi şi mai amare decât tot ce cunoscusem până atunci. Am privit peste zidul scund. Pe un colţ de piatră la cinci metri mai jos
— 743 —
am văzut o pată rubinie – nu mare, dar clară în soarele dimineţii.
Dincolo de ea se căsca hăul, se ridicau ceţuri, zburau vulturi, iar munţii coborau până la rădăcinile lor de piatră. Am alergat spre poarta principală, m-am împleticit de-a lungul zidurilor exterioare.
Prăpastia era atât de abruptă, încât, chiar dacă nu te-aş fi ţinut pe tine în braţe, tot n-aş fi putut coborî în siguranţă până la primul stei.
Am rămas acolo, simţind cum un val de deznădejde se abate asupra mea prin aerul pur al acelei dimineţi minunate. Apoi durerea m-a cuprins, ca un foc inexprimabil.”
— 744 —
Capitolul 77
„Am rămas acolo trei săptămâni, la mănăstire şi în Les Bains, căutând printre stânci şi prin păduri împreună cu poliţia locală şi cu o echipă chemată de la Paris. Părinţii mei au venit în Franţa şi au petrecut ore întregi jucându-se cu tine, hrănindu-te, plimbându-te cu căruciorul prin oraş – sau cel puţin cred că asta făceau. Eu completam formulare în birouri mici, în care lucrurile se mişcau lent, şi dădeam telefoane inutile, căutându-mi cuvintele în franceză
pentru a-mi exprima durerea. Zi după zi am răscolit pădurea de la poalele muntelui, uneori însoţit de un detectiv cu figura detaşată şi de echipa lui, alteori singur cu lacrimile mele.
La început voiam doar s-o găsesc pe Helen în viaţă, venind spre mine cu zâmbetul ei sec, obişnuit, dar în cele din urmă m-am resemnat la dorinţa amară de a-i găsi trupul, sperând să dau peste el undeva printre stânci sau în pădure. Dacă i-aş fi putut duce corpul acasă – ori în Ungaria, îmi spuneam uneori, deşi cum aveam să intru în Ungaria controlată de sovietici era o enigmă –, aş fi avut ce să cinstesc în urma ei, ce să îngrop, aş fi avut o modalitate de a pune capăt acestei situaţii şi a rămâne singur cu durerea mea.
Aproape că nu puteam recunoaşte nici faţă de mine însumi că-i voiam trupul şi dintr-un alt motiv – să văd dacă moartea ei avusese în întregime cauze naturale sau dacă îi fusesem necesar pentru a împlini crunta îndatorire de care mă achitasem şi faţă de Rossi. De ce nu-i puteam găsi corpul? Uneori, mai cu seamă dimineaţa, aveam senzaţia că pur şi simplu căzuse, că nu ne-ar fi părăsit în mod intenţionat; în acele momente puteam crede că are un mormânt nevinovat undeva printre trunchiurile copacilor, chiar dacă eu nu aveam să-l găsesc niciodată. Dar după-amiaza îmi aminteam numai depresiile, numai bizarele ei stări sufleteşti.
Ştiam că o voi plânge toată viaţa, dar faptul că nu-i puteam găsi nici măcar trupul mă chinuia cumplit. Medicul din localitate mi-a
— 745 —
dat un sedativ, pe care-l luam noaptea ca să pot dormi şi să-mi recapăt puterile, astfel încât a doua zi să-mi reiau căutările. Când poliţia a avut de răspuns altor solicitări, am continuat s-o caut singur. Uneori găseam alte relicve în desişuri: pietre, ziduri sfărâmate şi o dată un fragment dintr-un gargui spart; căzuse oare la fel de departe ca Helen? Pe zidurile mănăstirii mai rămăseseră
puţine garguie.
Într-un târziu, părinţii m-au convins că nu pot continua aşa la nesfârşit, că ar trebui să mă întorc cu tine la New York pentru o vreme şi că apoi voi putea oricând să revin şi să mai caut. Poliţia de pe întregul continent fusese alertată, prin intermediul reţelei franceze; dacă Helen era în viaţă – spuneau ei mângâietor –, cineva o va găsi. În final, am renunţat nu datorită acestor asigurări ale lor, ci din cauza pădurii în sine, a verticalităţii pantelor, a desişului adânc care-mi sfâşia haina şi pantalonii când încercam să trec, din cauza înălţimii teribile a copacilor şi a liniştii care mă învăluia ori de câte ori mă opream şi rămâneam nemişcat timp de câteva minute.
Înainte de a pleca, l-am rugat pe abate să rostească o binecuvântare pentru Helen la capătul îndepărtat al peristilului, locul de unde se prăbuşise. Preotul a transformat-o într-o slujbă, strângându-i pe ceilalţi călugări în jurul lui, ridicând în aer un odor bisericesc după altul – nu mă interesa ce anume erau de fapt – şi intonându-şi rugăciunile în faţa unui hău care-i înghiţea vocea pe dată. Părinţii mei mi-au stat alături, mama ştergându-şi ochii pe furiş, iar tu te-ai agitat mereu în braţele mele. Te ţineam strâns, fiindcă aproape că uitasem în acele zile cât de moale îţi era părul negru şi cât de puternice picioruşele atunci când protestai. Mai presus de orice, tu erai vie; respirai în bărbia mea, iar braţul tău micuţ îmi înconjura gâtul, reconfortant. Când trupul mi s-a cutremurat de un hohot de plâns, m-ai luat de păr şi m-ai tras de ureche. Strângându-te la piept, mi-am făgăduit că voi încerca să
revin la viaţă, la un oarecare fel de viaţă.”
— 746 —
Capitolul 78
Eu şi Barley şedeam uitându-ne unul la altul, pe deasupra cărţilor poştale de la mama. La fel ca scrisorile tatălui meu, şi ele se încheiau fără a-mi oferi prea multe detalii despre prezent.
Principalul amănunt însă, cel care mi se întipărise în minte, era datarea lor. Mama le scrisese după moartea ei.
— Tata a plecat la mănăstire.
— Da.
Am adunat vederile şi le-am pus pe tăblia din marmură a măsuţei de toaletă.
— Să mergem, l-am îndemnat.
Am căutat în poşetă, am luat micul pumnal din argint în teaca sa şi l-am pus cu grijă în buzunar. Barley se aplecă şi mă sărută pe obraz. Gestul m-a surprins.
— Să mergem, spuse şi el.
Drumul spre Saint-Matthieu era mai lung decât îmi aminteam, prăfuit şi fierbinte chiar pe înserat. Nu existau taxiuri în Les Bains –
sau cel puţin eu n-am văzut niciunul –, şi am pornit pe jos, mergând repede de-a lungul câmpurilor cultivate, până când am ajuns la marginea pădurii. Când am intrat printre copaci, printre măslini, pini şi stejari înalţi, mi s-a părut că pătrund într-o catedrală; era răcoare şi penumbră, şi am coborât amândoi vocile, cu toate că nu vorbeam prea mult. Îmi era foame, pe fondul anxietăţii pe care o resimţeam; nici măcar nu mai aşteptasem cafeaua promisă de şeful de sală. Barley îşi scoase şapca de bumbac pe care o purta şi îşi şterse fruntea.
— N-ar fi supravieţuit unei asemenea căderi, am spus la un moment dat, cu glasul sugrumat.
— Nu.
— Tata nu s-a întrebat niciodată – în scrisori, cel puţin – dacă a
— 747 —
fost cumva împinsă de cineva.
— Într-adevăr, replică Barley, punându-şi şapca înapoi pe cap.
Am rămas tăcută o vreme. Tălpile noastre pe asfalt – drumul era încă pavat – scoteau unicul zgomot care se auzea. Nu voisem să
spun toate lucrurile acelea, dar izbucniseră din mine fără voia mea.
