— Profesorul Rossi a scris că sinuciderea implică riscul ca persoana respectivă să devină un… să devină…
— Îmi amintesc, spuse Barley simplu.
Aş fi vrut să nu fi deschis discuţia. Drumul urca acum şerpuit.
— Poate că va trece o maşină, adăugă Barley.
Dar nu apăru nicio maşină, iar noi mergeam din ce în ce mai repede, astfel că, după o vreme, în loc să vorbim, gâfâiam. Zidurile mănăstirii m-au luat prin surprindere când am ieşit din pădure, după ultimul cot al drumului; nu-mi aminteam de acea curbă şi nici de neaşteptatul luminiş din vârful muntelui, unde ne-am pomenit înconjuraţi de înserare. Abia dacă îmi aminteam de peticul de pământ gol din faţa porţii principale, unde nu se afla azi nicio maşină parcată. Oare unde erau turiştii? m-am întrebat. O clipă mai târziu ne-am apropiat suficient de mult pentru a citi inscripţia de pe panou: se făceau reparaţii, accesul vizitatorilor nefiind permis timp de o lună.
— Vino, spuse Barley.
M-a luat de mână şi i-am fost profund recunoscătoare; degetele mele începuseră să tremure.
Pe zidurile de lângă poartă se vedeau schele. Un malaxor de ciment – ciment aici? – era aşezat în calea noastră. Uşile de lemn erau închise, dar nu încuiate, aşa cum am descoperit trăgând cu precauţie de inelul din fier. Nu-mi plăcea să intru astfel, prin efracţie; nu-mi plăcea nici că tata nu era de zărit nicăieri. Poate că
rămăsese încă în Les Bains sau poate că era în altă parte. Să caute oare la poalele stâncilor, aşa cum făcuse cu ani în urmă, la zeci de metri dedesubt, undeva unde nu-l puteam vedea? Începusem să-mi
— 748 —
regret impulsul de a veni direct la mănăstire. În plus, cu toate că
avea să apună abia peste o oră, soarele cobora deja rapid dincolo de Pirinei, spre vest, lunecând vizibil în spatele celor mai înalte piscuri.
Pădurea prin care venisem era cufundată în întuneric şi în curând ultima rază de lumină a zilei avea să se prelingă pe zidurile mănăstirii.
Am păşit înăuntru, precauţi, străbătând curtea şi peristilul.
Fântâna de marmură roşie clipocea în mijloc. Iată coloanele cu delicate torsade de care-mi aminteam, peristilul prelung şi grădina de trandafiri de la capăt. Lumina aurie dispăruse deja, lăsând în loc umbrele crepusculului. Nu se vedea nimeni.
— Crezi că ar trebui să ne întoarcem în Les Bains? am întrebat.
Barley se pregătea să-mi răspundă, când am auzit un zgomot – o litanie din biserica de pe cealaltă latură a peristilului. Uşile erau închise, dar se auzea clar slujba dinăuntru, corul şi perioadele de linişte.
— Sunt toţi acolo, spuse Barley. Poate că e şi tatăl tău.
Eu însă mă îndoiam.
— Dacă e aici, probabil că a coborât…
M-am oprit şi am privit în jur, în curte. Trecuseră aproape doi ani de când fusesem aici cu tata – în cea de-a doua mea vizită – şi pentru o clipă nu mi-am putut aminti unde era intrarea în criptă.
Brusc, am văzut uşa, ca şi cum s-ar fi deschis în zidul apropiat al peristilului, fără ca eu s-o observ. Mi-au revenit în minte creaturile stranii sculptate în piatră în jurul ei: grifoni şi lei, dragoni şi păsări, animale bizare pe care nu le puteam identifica, hibrizi ai binelui şi răului.
Priveam amândoi spre biserică, dar uşile au rămas ferm închise, şi ne-am furişat prin curte spre intrarea în criptă. Stând acolo pentru un moment, sub privirea creaturilor încremenite în piatră, n-am văzut decât bezna în care trebuia să coborâm, şi inima mi s-a strâns în piept. Apoi mi-am amintit că tata ar putea fi acolo jos, poate chiar
— 749 —
în cine ştie ce pericol cumplit. Iar Barley, lângă mine, mă ţinea de mână calm, înalt şi sfidător. Aproape că mă aşteptam să-l aud bombănind ceva despre situaţiile ciudate în care obişnuia familia mea să intre, însă era încordat alături de mine, atent la orice, aşa cum eram şi eu, de altfel.
— N-avem nicio lumină, îmi şopti.
— Păi, nu putem intra în biserică să luăm una, am subliniat în mod inutil.
— Am eu o brichetă.
Nu ştiusem că fumează. Scoase bricheta din buzunar şi o aprinse pentru scurt timp, ţinând-o deasupra scărilor, astfel încât să putem coborî amândoi în întuneric.
La început era beznă, într-adevăr, şi ne-am găsit calea pe bâjbâite de-a lungul treptelor străvechi, dar apoi am zărit o lumină licărind în profunzimile cavernei – nu bricheta lui Barley, pe care o reaprindea la fiecare câteva secunde –, ca urmare mi s-a făcut o frică
teribilă. Lumina aceea spectrală era într-un fel mai rea chiar decât întunericul. Barley mi-a strâns mâna până când am simţit că nu-mi mai circulă sângele prin vene. În partea de jos scara se curba şi, când am ajuns la ultimul cot, mi-am amintit ce-mi spusese tata, că aici fusese nava primei biserici construite pe acest loc. Iată sarcofagul din piatră al abatelui. Iată crucea săpată în antica absidă, bolta joasă
de deasupra noastră – una dintre primele trăsături ale stilului romanesc care au supravieţuit în Europa.
Am sesizat toate acestea superficial însă, fiindcă exact în acea clipă o umbră de cealaltă parte a sarcofagului se desprinse din umbrele mai întunecate care o înconjurau şi se ridică: un bărbat cu o lanternă în mână. Era tata. În lumina tremurătoare, chipul lui părea răvăşit. Ne-a văzut, cred, în fracţiunea de secundă în care l-am zărit şi noi şi a exclamat:
— Isuse Hristoase!
Am rămas cu ochii pironiţi unii la alţii.
— 750 —
— Ce căutaţi aici? întrebă pe un ton jos, privind când la mine, când la Barley, cu lanterna îndreptată spre feţele noastre.
Vocea îi era feroce, plină de furie, spaimă şi dragoste. Am lăsat mâna lui Barley şi am alergat spre tata, ocolind sarcofagul, iar el m-a prins în braţe.
— Isuse! şopti, mângâindu-mi părul timp de câteva secunde.
Ăsta e ultimul loc în care ar trebui să te afli tu!
