Voiam să mă uit la tata, dar n-am putut nici măcar să întorc
— 757 —
capul; era clipa lui, intimă. Am remarcat totuşi că plânsul i-a fost mut. Helen se întrerupse, trăgându-şi parcă răsuflarea.
— Paul, atunci când am vizitat împreună Saint-Matthieu şi am aflat despre tradiţiile celor de acolo – despre abatele care s-a ridicat din morţi şi despre fratele Kiril, care îl veghea –, m-a copleşit disperarea, dar şi o curiozitate nestăpânită. Nu poate fi o coincidenţă – mi-am spus – că voisem atât de mult să văd mănăstirea aceea. Înainte de a pleca spre Franţa, începusem alte cercetări în New York, fără a-ţi spune ţie, Paul, în speranţa că voi găsi cea de-a doua ascunzătoare a lui Dracula şi voi răzbuna moartea tatălui meu. Dar n-am găsit nimic despre Saint-Matthieu.
Dorinţa de a merge acolo a început să se manifeste abia când am citit articolul din ghidul de călătorie. Şi a fost doar o dorinţă
arzătoare, fără nicio bază ştiinţifică. Îmi reluasem cercetările în New York fiindcă simţeam că din cauza mea murise tata – din cauza ambiţiei mele de a-l depăşi, de a-i dezvălui trădarea faţă de mama –
şi nu puteam suporta acest gând. Apoi am început să cred că
sângele meu malefic – sângele lui Dracula – m-a împins să fac aşa ceva şi mi-am dat seama că-i transmisesem şi copilaşului meu acelaşi sânge, chiar dacă eu însămi păream vindecată după
atingerea răului.
Se opri pentru a mă mângâia pe obraz şi a-mi lua mâna în palmele ei. M-am înfiorat la această atingere, la senzaţia apropierii de această femeie neştiută şi totuşi familiară, rezemată de umărul meu, pe canapea.
— Mă simţeam tot mai nedemnă şi, când fratele Kiril mi-a explicat legenda de la Saint-Matthieu, mi-am spus că nu-mi voi putea găsi niciodată odihna dacă nu voi afla mai multe. Credeam că, dacă-l pot găsi şi distruge pe Dracula, îmi voi reveni pe deplin, voi fi o mamă bună, voi avea o viaţă nouă. După ce tu ai adormit, Paul, am ieşit în peristil; voiam să cobor în criptă din nou, cu pistolul, şi să deschid sarcofagul, dar mi-am spus că n-o voi putea
— 758 —
face singură. Încercând să mă hotărăsc dacă să te trezesc şi să te implor să mergi cu mine, m-am aşezat pe o bancă, privind dincolo de buza stâncii. Ştiam că n-ar trebui să stau acolo singură, dar locul mă atrăgea. Era o noapte splendidă, cu lună, iar fuioare de ceaţă
coborau pe versanţii munţilor. Şezând acolo, am simţit cum mă
furnică pielea de pe spate, ca şi cum ceva se afla chiar lângă mine.
M-am întors repede şi, de cealaltă parte a peristilului, acolo unde lumina lunii nu ajungea, mi s-a părut că zăresc o siluetă întunecată.
Figura îi era în umbră, dar îi simţeam ochii arzători aţintiţi asupra mea. Era doar o chestiune de secunde până ce avea să-şi întindă
aripile şi să se repeadă spre mine, iar eu eram singură pe buza hăului. Dintr-odată mi s-a părut că aud voci, voci chinuitoare în mintea mea, care-mi spuneau că niciodată nu-l voi putea înfrânge pe Dracula, că asta era lumea lui, nu a mea. Şi-mi spuneau să mă
arunc cât timp mai eram încă eu însămi, şi m-am ridicat, ca în transă, şi am sărit.
Stătea foarte dreaptă acum, privind în foc, iar tata şi-a trecut palma peste faţă.
— Voiam să cad liber, ca Lucifer, ca un înger, dar nu văzusem stâncile. Am căzut pe ele şi m-am lovit la braţe şi la cap, dar era un petic mare de iarbă acolo, aşa că n-am murit şi nu mi-am rupt niciun os. După câteva ore, cred, răcoarea nopţii m-a trezit, am simţit sângele scurgându-mi-se pe faţă şi pe gât, am văzut luna apunând şi hăul de dedesubt. Dumnezeule, dacă în loc să leşin m-aş fi rostogolit… Ştiam că n-aş putea să-ţi explic ce încercasem să fac, şi ruşinea m-a copleşit ca un fel de nebunie. Simţeam că, după toate astea, n-aş mai putea fi demnă niciodată de tine sau de fiica noastră.
Când m-am putut ridica, am constatat că nu sângerasem foarte mult. Deşi mă durea peste tot, nu-mi rupsesem nimic şi simţeam că
el nu mă atacase; probabil că mă crezuse moartă deja. Eram teribil de slăbită şi mergeam cu greu, dar am ocolit zidurile mănăstirii şi am ieşit în drum, pe întuneric.
— 759 —
Am crezut că tata va plânge iar, dar era liniştit, fără a-şi lua o clipă ochii de la ea.
— Am plecat în lume. Nu mi-a fost foarte greu. Aveam poşeta cu mine – din obişnuinţă, cred, şi fiindcă în ea ţineam pistolul şi gloanţele de argint. Îmi amintesc că aproape am izbucnit în râs când mi-am găsit geanta încă agăţată de braţ, pe colţul acela de stâncă. Şi mama obişnuia să poarte mereu toţi banii la ea; cred că aşa procedau ţăranii din satul ei. Niciodată n-a avut încredere în bănci.
Mult mai târziu, când am avut nevoie de mai mulţi bani, am retras o sumă din contul nostru din New York şi am depus-o într-o bancă
elveţiană. Apoi am părăsit Elveţia cât de repede am putut – pentru eventualitatea că ai fi încercat să-mi dai de urmă, Paul. Oh, iartă-mă! strigă Helen brusc, strângându-mi şi mai tare degetele în mâna ei, şi mi-am dat seama că se referise la absenţa ei, nu la bani.
Tata îşi încleştă mâinile una pe alta.
— Retragerea aceea mi-a dat speranţe timp de câteva luni, sau cel puţin m-a pus pe gânduri, dar banca mea n-a putut da de urma banilor. Iar suma am primit-o înapoi.
«Dar nu şi pe tine», ar fi putut adăuga, însă n-a făcut-o. Faţa îi strălucea, obosită şi fericită. Helen plecă ochii.
— În orice caz, am găsit un loc în care să stau timp de câteva zile, departe de Les Bains, până ce mi s-au vindecat rănile. M-am ascuns până când am putut ieşi din nou în lume.
Îşi duse mâna la gât şi am văzut cicatricea aceea mică şi albă, pe care o mai observasem deja de multe ori.
— Ştiam în sufletul meu că Dracula nu uitase de mine şi că m-ar putea căuta din nou. Mi-am umplut buzunarele cu usturoi şi mi-am întărit sufletul. Păstram mereu la mine pistolul, pumnalul şi crucifixul. Oriunde mergeam, mă opream la bisericile din sat şi ceream binecuvântarea preoţilor, deşi uneori vechea rană îmi zvâcnea chiar şi când încercam să intru în biserică. Aveam mereu grijă să-mi ţin gâtul acoperit. În cele din urmă m-am tuns şi mi-am
— 760 —
vopsit părul, mi-am schimbat hainele şi mi-am pus ochelari cu lentile întunecate. Mult timp am rămas departe de orice oraş, dar apoi, treptat, am început să colind arhivele în care voisem dintotdeauna să-mi urmez cercetările. Şi am fost meticuloasă. L-am găsit pretutindeni pe unde am căutat – la Roma în anii 1620, la Florenţa în timpul familiei Medici, la Madrid, la Paris în vremea Revoluţiei. Uneori era amintită o molimă ciudată, alteori un acces de vampirism într-un mare cimitir – Père Lachaise, spre exemplu.
Totdeauna păreau să-i fi plăcut cărturarii, arhiviştii, bibliotecarii, istoricii… toţi cei care, prin intermediul cărţilor, se afundau în trecut. Am încercat să deduc, din mişcările lui, unde anume se afla noul său mormânt, unde se ascunsese după ce-i deschisesem sarcofagul de la Sveti Gheorghi, dar n-am reuşit să descopăr niciun tipar. Îmi spuneam că, odată ce-l voi găsi, odată ce-l voi ucide, mă
voi putea întoarce pentru a vă spune cât de sigură a devenit lumea.
V-aş fi meritat din nou. Trăiam mereu cu spaima că mă va găsi el înainte de a da eu de urma lui. Şi oriunde mă duceam, îmi era atât de dor de voi… eram atât de singură!
Îmi luă iar mâna, începând s-o mângâie ca o ghicitoare în palmă, şi am simţit un neaşteptat val de mânie: toţi anii aceia petrecuţi fără
