— Deschide-o, îi cere, netezindu-şi mustaţa.
Stă în scaun, cu picioarele musculoase larg depărtate; la brâu îi atârnă nelipsita sabie. Stareţul şi-ar dori ca oaspetele să-şi ofere darurile cu ceva mai mulă umilinţă, dar deschide punga.
— Comori turceşti, spune Dracula, cu un zâmbet mai larg.
— 772 —
Unul dintre dinţii de jos i-a căzut, dar ceilalţi sunt albi şi puternici. În pungă, stareţul găseşte giuvaiere de o frumuseţe nespusă, ciorchini mari de smaralde şi rubine, inele groase de aur şi broşe cu lucrătură otomană, iar alături de ele alte odoare, printre care o cruce din aur bătut cu safire întunecate. Stareţul nu vrea să
ştie de unde provin darurile acestea.
— Vom împodobi sacristia şi vom aduce o nouă cristelniţă, îl înştiinţează Dracula. Vreau să chemi meşteşugari de oriunde crezi de cuviinţă. Obiectele de aici ajung cu prisosinţă pentru plata lor şi va mai rămâne destul pentru mormântul meu.
— Mormântul tău, mărite?
Stareţul îşi aţinteşte, respectuos, privirea în podea.
— Da, părinte. Mâna lui atinge din nou mânerul spadei. M-am gândit la asta şi aş vrea să fie aşezat în faţa altarului, cu o placă de marmură deasupra. Îmi vei ţine cea mai frumoasă slujbă, fireşte. Să
mai aduci încă un cor pentru asta.
Stareţul schiţează o plecăciune, însă e tulburat de expresia oaspetelui, de privirea calculată din ochii lui verzi.
— Şi mai am nişte cerinţe, pe care ai să le reţii fără greş. Vreau ca portretul meu să fie pictat pe lespedea mormântului, dar să nu-mi puneţi cruce.
Stareţul ridică ochii, siderat.
— Fără cruce, mărite?
— Fără cruce, replică Dracula ferm.
Şi îl priveşte pe monah drept în faţă, iar pentru o clipă acesta nu îndrăzneşte să mai spună ceva. Dar e îndrumătorul spiritual al domnitorului şi, după câteva secunde, îi vorbeşte iar:
— Fiece mormânt poartă însemnul suferinţei Mântuitorului nostru, iar al tău trebuie să aibă aceeaşi cinste.
Chipul lui Dracula se întunecă.
— N-am de gând să mă supun morţii mult timp, spune pe un ton scăzut.
— 773 —
— O singură cale avem de a scăpa de moarte, intervine stareţul cu bravură, iar această cale e Mântuitorul, dacă El ne dăruieşte îndurarea Sa.
Dracula îl fixează câteva minute, iar monahul se străduieşte să
nu-şi ferească privirea.
— Poate, spune el în cele din urmă. Dar nu de mult am întâlnit un om, un negustor care a călătorit la o mănăstire din Apus. Şi mi-a zis că se află un loc acolo, în Galia, cea mai veche biserică din partea aceea de lume, unde câţiva călugări catolici au înfrânt moartea prin mijloace tainice. S-a oferit să-mi vândă mie acele taine, pe care le-a înscris într-o carte.
Stareţul se cutremură.
— Dumnezeu să ne apere de asemenea erezii, spune el repede.
Sunt sigur, fiule, că n-ai cedat ispitei.
Dracula surâde.
— Ştii cât îmi plac mie cărţile.
— Nu există decât o singură Carte adevărată, şi pe aceasta trebuie s-o iubim cu tot sufletul şi cu toată inima noastră, ripostează
stareţul, incapabil să-şi ia ochii de la mâna mutilată a domnitorului şi de la mânerul sabiei cu care se joacă.
Dracula poartă un inel pe degetul mic; monahul ştie bine, fără a-l privi de aproape, ce simbol încovrigat poartă în lucrătură. Spre uşurarea lui însă, oaspetele pare că s-a săturat de vorbe şi se ridică
brusc în picioare.
— Vino! Vreau să-ţi văd copiştii. Voi avea pentru ei o însărcinare aparte, în curând.
Şi se îndreaptă amândoi spre micul scriptoriu, unde trei călugări copiază manuscrise conform vechii tradiţii, iar un altul ciopleşte literele pentru a tipări o pagină din Viaţa Sfântului Anton. Tiparniţa se află într-un colţ al încăperii. Este prima presă de tipărit din Valahia, şi Dracula îşi trece cu mândrie mâna peste ea, o mână grea şi lată. Cel mai bătrân dintre călugării din încăpere stă la o masă în
— 774 —
apropierea tiparniţei, sculptând un bloc de lemn. Dracula se apleacă
asupra lui.
— Şi ce va fi asta, părinte?
