ea…
— În cele din urmă mi-am spus că, deşi nu meritam, tot voiam să
vă zăresc măcar. Pe amândoi. Am citit în ziare despre fundaţia ta, Paul, şi ştiam că sunteţi în Amsterdam. Nu mi-a fost greu să vă
găsesc, să stau într-o cafenea lângă biroul tău sau să vă urmăresc în vreo călătorie – cu mare grijă, cu mare, foarte mare grijă. Nu mi-am permis niciodată să vă întâlnesc, pe oricare din voi, faţă-n faţă, de teamă că m-aţi putea vedea; veneam şi plecam. Dacă aveam rezultate bune în urma cercetării, îmi ofeream o călătorie la Amsterdam şi vă urmăream de acolo. Apoi, într-o zi – în Italia, la Monteperduto – l-am văzut în piaţa centrală. Şi el vă urmărea, vă
supraveghea. Atunci mi-am dat seama că devenise suficient de
— 761 —
puternic pentru a ieşi din când în când la lumina zilei. Ştiam că
sunteţi în pericol, dar mi-am spus că, dacă aş veni la voi pentru a vă
avertiza, aş risca să aduc pericolul şi mai aproape de voi. La urma urmei, poate că pe mine mă căuta, nu pe voi, sau poate că voia doar să-l conduc către voi. A fost cumplit. Ştiam că începuseşi să faci din nou cercetări, Paul, că te interesai din nou de el; altfel nu i-ai fi atras atenţia. Şi nu mă puteam hotărî ce să fac.
— Eu am fost de vină, am murmurat, strângându-i mâna ridată.
Eu am găsit cartea.
Mă privi pentru o clipă, cu capul înclinat într-o parte.
— Tu eşti un istoric, spuse apoi. Nu fusese o întrebare. Un moment mai târziu oftă şi continuă: Timp de mai mulţi ani ţi-am scris cărţi poştale, fetiţa mea, fără a ţi le trimite, desigur. Într-o zi am crezut că aş putea comunica de la distanţă cu voi amândoi, să vă
spun că sunt în viaţă fără ca nimeni altcineva să mă vadă. Şi am trimis cărţile poştale la voi acasă, la Amsterdam, într-un pachet adresat lui Paul.
De data aceasta m-am întors spre tata, uluită şi furioasă.
— Da, a replicat el cu tristeţe. Am crezut că nu ţi le pot arăta, că
nu te pot tulbura fără să fiu în stare să-ţi găsesc mama. Cred că-ţi imaginezi ce a însemnat perioada aceea pentru mine.
Îmi imaginam. Mi-am amintit brusc teribila sa oboseală din Atena, seara în care-l văzusem arătând de parcă era pe jumătate mort, la biroul din camera sa. Dar acum ne zâmbi, şi mi-am dat seama că de azi înainte ar putea surâde în fiecare zi. Helen surâse şi ea; în jurul gurii avea riduri adânci, iar în colţul ochilor se vedeau cute fine.
— Şi am început să te caut – şi pe tine, şi pe el.
Zâmbetul lui deveni grav. Ea îl privea.
— Mi-am dat seama că trebuia să renunţ la cercetările mele şi să
mă mulţumesc să-l urmăresc pe el, pornit în urmărirea voastră. Te vedeam uneori; te-am văzut reluându-ţi cercetările, te-am văzut
— 762 —
ducându-te iar la biblioteci, Paul, sau ieşind din ele, şi cât aş fi vrut să-ţi spun tot ce aflasem eu! Apoi ai plecat la Oxford. Eu nu fusesem niciodată acolo în cursul cercetărilor mele, deşi auzisem că se înregistrase în zonă mai multe acte de vampirism, la sfârşitul Evului Mediu. Iar la Oxford ai lăsat o carte deschisă…
— A închis-o când m-a văzut pe mine, am intervenit eu.
— Şi pe mine, adăugă Barley cu un zâmbet strălucitor.
Era pentru prima dată când vorbea şi mă simţeam uşurată
văzând că încă mai putea fi binedispus.
— Ei bine, prima dată când a citit-o, a uitat s-o închidă, preciză
Helen, aproape făcându-ne cu ochiul.
— Ai dreptate. Dacă stau să mă gândesc, aşa e, am uitat.
Helen se întoarse spre el, cu un surâs delicat.
— Ştii că eu nu văzusem niciodată cartea aceea înainte? Vampires du Moyen Âge.
— O lucrare clasică, dar foarte rară.
— Cred că master James trebuie s-o fi văzut şi el, interveni Barley. Ştiţi, l-am zărit acolo chiar după ce v-am surprins în bibliotecă, domnule.
Tata îl privi perplex.
— Da, întări Barley. Mi-am uitat pardesiul la parterul bibliotecii şi m-am întors după el o oră mai târziu. L-am văzut atunci pe master James ieşind din nişa aceea, dar el nu m-a observat. Mi-am zis că pare teribil de îngrijorat, parcă supărat şi distras. M-am gândit la asta şi când am hotărât să-i telefonez.
— I-ai telefonat tu lui master James? am întrebat surprinsă, deşi indignare nu mai puteam simţi. Când? Când i-ai telefonat?
— L-am sunat de la Paris, fiindcă mi-am amintit ceva, replică el simplu, întinzându-şi picioarele.
Aş fi vrut să mă duc la el şi să-i cuprind gâtul cu braţele, dar n-o puteam face în faţa părinţilor mei. El mă privi.
