— Am citit capitolul acela din arhiva de la Oxford, am şoptit la rândul meu. Mi-a fost teamă că eşti…
N-am putut sfârşi fraza. Acum, că îl găsisem şi era în viaţă şi arăta normal, ca el însuşi, tremuram din tot corpul.
— Ieşiţi de aici, spuse şi apoi mă strânse mai tare lângă el. Nu! E
prea târziu acum, nu vreau să vă ştiu acolo singuri. Mai avem câteva minute până ce apune soarele. Uite – îmi întinse lanterna –, ţine asta, iar tu – adăugă întorcându-se spre Barley – ajută-mă cu capacul.
Barley se apropie imediat, deşi mi s-a părut că şi lui îi tremurau genunchii, şi amândoi împinseră încet capacul de pe sarcofag. Am văzut atunci că tata proptise de zidul apropiat un par lung. Probabil că se pregătise pentru a găsi în sicriul acela din piatră cine ştie ce oroare îndelung căutată, dar nu şi pentru ce a văzut de fapt. Am ridicat lanterna pentru a lumina locul, jinduind să mă uit, dar temându-mă s-o fac, şi am privit cu toţii în gaura aceea goală.
— Oh, Dumnezeule! exclamă tata.
Răsunase în glasul lui o notă pe care n-o mai auzisem niciodată la el, un ton de disperare absolută, şi mi-am amintit că el mai privise o dată, în trecut, în acel vid. Se împletici înainte şi am auzit parul căzând pe pardoseala de piatră. Am crezut că va începe să plângă, să-şi smulgă părul din cap, aplecat deasupra mormântului gol, dar a rămas nemişcat în durerea lui.
— Dumnezeule, repetă, aproape în şoaptă. Am crezut că am identificat corect locul şi data, în sfârşit… am crezut…
— 751 —
Nu apucă să-şi termine gândul, fiindcă în acel moment, din umbra vechiului transept, unde nu pătrundea nicio rază de lumină, se ivi o siluetă ce nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse vreunul dintre noi în viaţa lui. Era o prezenţă atât de stranie, încât n-aş fi putut ţipa nici dacă glasul nu mi-ar fi amuţit. Lanterna din mâna mea îi lumina picioarele, un braţ şi un umăr, dar nu şi chipul învăluit încă în întuneric, iar mie-mi era prea frică pentru a ridica lanterna mai sus. M-am strâns lângă tata, la fel ca Barley, astfel că
eram cu toţii oarecum adăpostiţi în spatele sarcofagului gol.
Silueta se mai apropie puţin şi se opri, cu faţa încă invizibilă. Deja îi puteam distinge forma omenească, dar vedeam că nu se mişcă aşa cum ar fi făcut-o un om. Picioarele îi erau încălţate în cizme negre, înguste, incredibil de diferite de orice încălţări pe care le văzusem eu vreodată – nişte cizme care scoteau un zgomot înăbuşit când păşeau pe piatră. În jurul lor cădea o mantie, sau poate doar o umbră mai amplă, iar gambele puternice îi erau înveşmântate în catifea închisă la culoare. Nu era la fel de înalt ca tata, dar umerii sub mantia grea erau laţi, iar ceva în alura lui întunecată lăsa impresia unei înălţimi copleşitoare. Probabil că mantia avea o glugă, fiindcă faţa îi era încă umbrită. După primele secunde cutremurătoare i-am putut vedea mâinile, albe ca osul pe fondul veşmintelor închise la culoare, cu un inel cu piatră preţioasă pe un deget.
Era atât de real, atât de aproape de noi, încât nici nu mai puteam respira; de fapt, începusem să cred că, dacă m-aş forţa să mă apropii de el, aş putea respira din nou; apoi am început să-mi doresc să mă
apropii încă puţin. Ştiam că am pumnalul de argint în buzunar, dar nimic în lume nu m-ar fi putut convinge să întind mâna după el.
Ceva licări acolo unde trebuie să fi fost figura lui – ochi roşietici oare? Dinţi? Un zâmbet? – şi în clipa următoare, cu o revărsare de silabe, l-am auzit vorbind. Spun „revărsare” fiindcă niciodată în viaţa mea n-am auzit un asemenea sunet, un şuvoi gutural de vorbe
— 752 —
care ar fi putut fi un amestec de mai multe limbi sau una ciudată, pe care n-o mai întâlnisem vreodată. După o clipă, sunetul se transformă în cuvinte pe care le puteam înţelege şi am avut senzaţia că recunosc acele cuvinte cu însuşi sângele meu, nu cu urechile.
Bună seara. Vă felicit.
În acea clipă, tata păru să revină la viaţă; nu ştiu de unde a găsit forţa de a vorbi.
— Unde e ea? întrebă, cu glasul tremurându-i de spaimă şi de furie.
Eşti un cărturar remarcabil.
Nu ştiu de ce, dar în acel moment corpul meu păru să se îndrepte spre el, parcă din propria voinţă. Tata ridică mâna aproape în aceeaşi fracţiune de secundă şi mă prinse strâns de braţ, astfel că
lanterna se clătină, iar în jurul nostru începură să danseze petice înfiorătoare de umbre şi lumini. În acea clipă am zărit ceva din faţa lui Dracula, doar curbura unei mustăţi negre şi un obraz care ar fi putut fi la fel de bine os gol.
Tu ai fost cel mai hotărât dintre toţi. Vino cu mine şi-ţi voi ofericunoaştere cât pentru zece mii de vieţi.
Încă nu-mi dădeam seama cum de-l pot înţelege, dar credeam că
lui tata i se adresează.
— Nu! am strigat.
Atât de tare m-a îngrozit faptul că-i vorbisem, încât pentru un moment am simţit că-mi pierd cunoştinţa. Am avut senzaţia că
prezenţa aceea din faţa noastră surâde, cu toate că faţa îi era din nou învăluită în întuneric.
Vino cu mine sau las-o pe fiica ta să vină.
— Ce e? mă întrebă tata, aproape inaudibil.
În acea clipă mi-am dat seama că el nu înţelegea cuvintele lui Dracula şi poate că nici nu le auzea; reacţionase doar la strigătul meu.
Silueta păru că se gândeşte o vreme, în tăcere, apoi îşi mişcă
— 753 —
picioarele în cizmele ciudate. Era ceva în alura lui, sub veşmintele străvechi, ceva ce era nu doar înfiorător, ci şi graţios, ca o demult însuşită conştiinţă a forţei.
Am aşteptat multă vreme un cărturar cu un talent ca al tău.
Vocea îi era blândă acum şi infinit mai periculoasă. Eram învăluiţi într-o întunecime ce părea să izvorască din însăşi silueta aceea obscură.
Vino cu mine de bunăvoie.
Acum tata părea să se încline spre el, cu mâna încă încleştată pe braţul meu. Probabil că simţea ceea ce nu putea înţelege. Umerii lui Dracula zvâcniră; îşi trecuse teribila greutate de pe un picior pe altul. Prezenţa trupului său era parcă una cu prezenţa morţii, şi totuşi el era viu, se mişca.
Nu mă face să aştept. Dacă nu vii tu, voi veni eu după tine.
