Silueta se ridică şi am văzut o străfulgerare turbată de ochi, os şi dinţi, am văzut gluga căzându-i din nou pe faţă şi mâna încleştându-se la marginea cercului de lumină. Am avut senzaţia cumplită a unui animal ghemuit pentru a sări, impresia unui salt asupra noastră înainte chiar ca el să se mişte, şi în acea clipă a răsunat un zgomot de paşi pe scara din spatele lui, iar în aer am simţit vibraţia unei mişcări pe care n-am putut-o vedea. Am ridicat lanterna cu un ţipăt care mi s-a părut că vine din afara mea şi i-am văzut faţa lui Dracula – o faţă pe care n-am s-o pot uita vreodată –, iar în acea secundă, spre uluirea mea, am zărit o altă siluetă chiar în spatele lui. Această a doua persoană probabil tocmai coborâse scările – o siluetă întunecată şi vag conturată ca a lui, dar mai masivă: silueta unui om viu. Nou-venitul se mişca rapid şi avea ceva strălucitor în mâna ridicată. Dar Dracula îi simţise deja prezenţa şi se întoarse cu braţul întins, împingându-l. Forţa lui trebuie să fi fost teribilă, fiindcă, brusc, silueta aceea umană, masivă, se izbi de zidul criptei. Am auzit un bufnet sec şi apoi un geamăt.
Dracula se răsucea de colo-colo, într-un fel de oribilă indecizie, când
— 754 —
spre noi, când spre omul care gemuse.
Deodată au răsunat iar paşi pe trepte – paşi uşori de această dată, însoţiţi de fasciculul luminos al unei lanterne puternice. Dracula se pomeni luat prin surprindere; se întoarse prea târziu, ca un vârtej întunecat. Cineva mătură întreaga scenă cu raza de lumină, ridică
braţul şi trase o dată.
Dracula nu se mişcă aşa cum mă aşteptasem, năpustindu-se peste sarcofag, spre noi; începu să cadă, mai întâi în spate, astfel că figura lui colţuroasă şi palidă ieşi la iveală din nou pentru o clipă, şi apoi în faţă, tot mai în faţă, până ce am auzit un trosnet pe piatră, un zgomot sec ca pârâitul de oase. Zvâcni în convulsii timp de o secundă şi în fine rămase nemişcat. Apoi trupul lui păru să se preschimbe în praf, în nimic, chiar şi veşmintele putrezindu-i în jur, ofilindu-se în lumina derutantă.
Tata îmi dădu drumul la braţ şi se repezi spre fasciculul de lumină, sărind peste grămada de pe podea.
— Helen! strigă, sau poate îi plânse numele, ori i-l şopti.
Dar şi Barley ţâşni înainte, înhăţând lanterna din mâna lui. Un bărbat masiv zăcea pe podea, cu pumnalul lângă el.
— Oh, Elsie, murmură o voce tremurândă, cu accent englez.
Din cap i se scurgea un fir de sânge şi, sub privirile noastre paralizate de groază, ochii i se stinseră. Barley se aruncă în praful de lângă silueta prăbuşită, sufocat de surprindere şi de durere.
— Master James?!
— 755 —
Capitolul 79
„Hotelul din Les Bains avea un salon cu plafonul înalt, cu un şemineu în care directorul aprinsese focul, închizând apoi ferm uşile în faţa celorlalţi oaspeţi.
— Călătoria până la mănăstire v-a obosit, spusese el scurt, aşezând în faţa tatălui meu o sticlă de coniac şi pahare – cinci pahare, am remarcat, ca şi cum tovarăşul nostru ar fi fost încă lângă
noi, pentru a bea împreună.
Din privirile pe care tata le-a schimbat cu el, mi-am dat seama însă că între ei destăinuirile fuseseră mult mai ample.
Directorul hotelului vorbise la telefon toată seara şi clarificase situaţia cu poliţia, care ne chestionase doar la hotel, lăsându-ne apoi sub supravegherea lui binevoitoare. Cred că sunase de asemenea la o morgă sau la o firmă de servicii funerare – cum obişnuiau francezii de la ţară în astfel de situaţii.
Acum, că toţi reprezentanţii autorităţilor plecaseră, mă aşezasem pe canapeaua incomodă alături de Helen, care întindea mâna şi-mi mângâia părul la fiecare câteva minute, şi încercam să nu mă
gândesc la chipul bonom şi la trupul lui master James, inert sub un cearceaf alb. Tata stătea pe un scaun lângă şemineu, privind spre ea, spre noi două. Barley îşi sprijinise picioarele lungi pe o sofa şi încerca – cred – să nu se zgâiască la coniacul din sticlă, până când tata şi-a venit în fire şi a turnat fiecăruia în pahar. Ochii lui Barley erau roşii de plâns, însă părea că vrea să fie lăsat în apele lui; privind spre el, pentru o clipă lacrimile m-au podidit şi pe mine, devenind de nestăpânit. Tata şi-a îndreptat privirile spre Barley şi pentru un moment am crezut că va începe şi el să plângă.
— A fost foarte curajos, îi spuse el cu o voce scăzută. Ştii, nu-i aşa, că atacul său i-a dat lui Helen posibilitatea să tragă atât de bine.
N-ar fi putut ţinti drept în inimă dacă el nu i-ar fi distras atenţia acelui monstru. Cred că, în ultimele sale clipe, James a ştiut cât îi
— 756 —
datorăm. Şi a răzbunat astfel persoana pe care a iubit-o mai presus de orice, şi pe multe altele totodată.
Barley înclină capul, încă neputând să vorbească, iar între noi se lăsă un moment de linişte.
— Am promis că vă voi povesti totul atunci când vom avea răgazul, spuse Helen în cele din urmă, lăsându-şi paharul pe masă.
— Sunteţi siguri că nu vreţi să mă retrag? întrebă Barley fără
entuziasm.
Helen râse, iar melodia din glasul ei, atât de diferită de tonul cu care vorbea în mod obişnuit, m-a luat prin surprindere. Nici chiar în încăperea aceea marcată de tristeţe, râsul ei nu părea nelalocul lui.
— Nu, nu, dragul meu! N-am putea vorbi în lipsa ta.
Îmi plăcea accentul ei, engleza aceea aspră şi totuşi dulce pe care aveam impresia că o cunosc deja de atât de mult timp, încât nici nu-mi mai aminteam de când. Era o femeie înaltă, uscăţivă, într-o rochie neagră cam demodată, cu părul cărunt răsucit în jurul capului. Avea o figură frapantă – ridată, trecută, cu ochii însă tineri.
Imaginea ei mi se părea şocantă ori de câte ori întorceam capul – nu doar fiindcă era acolo, reală, ci şi pentru că totdeauna mi-o imaginasem pe Helen tânără; în închipuirea mea nu indusesem niciodată şi anii pe care-i petrecuse departe de noi.
— Îmi va lua mult, foarte mult timp ca să vă povestesc totul, începu ea, dar vă pot spune acum câteva lucruri, cel puţin. În primul rând, că-mi pare rău. Ţi-am provocat atâta durere, Paul, ştiu.
Şi privi spre tata, dincolo de lumina flăcărilor. Barley schiţă o mişcare, stânjenit, dar ea îl opri cu un gest ferm.
— Mie mi-am provocat însă o durere şi mai mare. În al doilea rând, deja ar fi trebuit să-ţi spun asta, dar acum fiica noastră – mă
privi cu un zâmbet dulce, iar în ochi îi luciră lacrimi –, fiica noastră
şi prietenul nostru îmi pot fi martori. Trăiesc, nu sunt un mort viu.
N-a reuşit să ajungă la mine şi a treia oară.
