— Ţi-am spus că încercam să-mi amintesc ceva în tren, ceva
— 763 —
despre master James, şi, când am ajuns la Paris, mi-am amintit.
Văzusem o scrisoare pe biroul lui odată, când îşi strângea nişte hârtii – un plic de fapt, şi mi-a plăcut timbrul de pe el, aşa că m-am uitat mai bine. Era din Turcia şi părea vechi – de aceea m-am uitat la timbru; fusese expediat cu douăzeci de ani în urmă de un oarecare profesor Bora şi mi-am zis în sinea mea că-mi doresc să am şi eu un birou mare la un moment dat şi să primesc scrisori din toată lumea.
Numele «Bora» mi-a rămas în minte… avea o sonoritate exotică. N-am deschis şi n-am citit scrisoarea, fireşte, adăugă Barley repede; n-aş fi făcut aşa ceva.
— Desigur că nu, pufni tata uşor, dar mi s-a părut că ochii îi strălucesc, afectuoşi.
— Ei bine, când am coborât din tren, în Paris, am văzut un bătrân pe peron, un musulman, cred, cu un fes roşu-închis cu ciucure şi cu o robă lungă, de parcă era un paşă otoman. În clipa aceea mi-am amintit brusc de scrisoare. Apoi povestea tatălui tău m-a frapat iar –
ştii tu, numele profesorului aceluia turc –, aşa că m-am dus la telefon, fiindcă mi-am dat seama că, într-un fel sau altul, şi master James se afla încă pe aceleaşi urme.
— Eu unde eram? am întrebat, geloasă.
— În baie, cred. Fetele sunt mereu în baie.
Ar fi putut la fel de bine să-mi trimită o bezea, dar nu în faţa celorlalţi.
— Master James a fost furios la telefon, dar, când i-am spus ce se întâmplă, mi-a replicat că îmi rămâne pe veci recunoscător. Buzele lui Barley tremurară pentru o clipă, dar continuă: N-am îndrăznit să-l întreb ce vrea să spună, dar acum ştim cu toţii.
— Da, ştim, interveni tata, trist. Probabil că şi-a făcut şi el calculele după cartea aceea veche şi şi-a dat seama că se împlineau exact şaisprezece ani de când Dracula trecuse ultima dată pe la Saint-Matthieu. Apoi şi-a închipuit încotro m-am dus. De fapt, cred că mă controla când a intrat în nişa cu cărţi rare; de câteva ori la
— 764 —
Oxford mi-a cerut să-i spun ce se petrece, îngrijorat pentru sănătatea şi pentru starea mea de spirit. N-am vrut să-l implic însă şi pe el, ştiind ce riscuri existau.
Helen încuviinţă.
— Da. Cred că eu am fost acolo chiar înaintea lui. Am găsit cartea deschisă şi am făcut calculele singură, dar apoi am auzit pe cineva urcând scările şi m-am furişat în direcţie opusă. Ca şi prietenul nostru, mi-am dat seama că te vei duce la Saint-Matthieu, Paul, pentru a încerca să mă găseşti pe mine şi pe creatura aceea deopotrivă, şi am pornit la drum cât de repede am putut. Dar nu ştiam ce tren vei lua şi în niciun caz nu bănuiam că fiica noastră va încerca să vină după tine.
— Te-am văzut! am exclamat uluită.
Ea se întoarse spre mine, dar pentru moment am abandonat subiectul; vom avea mult timp pentru a vorbi. Se vedea că era obosită, că toţi eram frânţi şi că nu aveam cuvinte pentru a ne spune unul altuia ce triumf înregistrasem. Devenise oare lumea mai sigură
fiindcă eram toţi împreună sau pentru că el dispăruse din ea în cele din urmă? Priveam într-un viitor despre care nu avusesem habar înainte. Helen avea să locuiască împreună cu noi. Avea să vină cu mine în ultima zi de liceu şi în prima mea zi de universitate. Avea să mă ajute să îmbrac rochia de mireasă – dacă urma să mă
căsătoresc vreodată. Ne va citi cu glas tare în salon, după masa de seară, va reveni în lume şi la catedră, va merge cu mine să-mi cumpere bluze şi pantofi, va merge alături de mine, cu braţul în jurul taliei mele.
Nu aveam de unde să ştiu că se va mai depărta de noi din când în când, fără a vorbi cu orele, pipăindu-şi gâtul, şi nici că o boală
cumplită ne-o va răpi definitiv nouă ani mai târziu – cu mult înainte de a ne fi obişnuit din nou cu prezenţa ei, deşi probabil că nu ne-am fi obişnuit niciodată, probabil că niciodată nu ne-am fi plictisit de fericirea pe care ne-o oferea prezenţa ei. Nu puteam prevedea că
— 765 —
ultimul nostru dar va fi uşurarea de a şti că odihneşte în pace, când ar fi putut fi altfel, şi că această certitudine va fi atât chinuitoare, cât şi tămăduitoare pentru noi. Dacă aş fi putut prevedea toate astea, aş
fi ştiut probabil că tata avea să dispară pentru o zi, după
înmormântarea ei, şi că micul pumnal din salonul nostru avea să
dispară odată cu el, şi că eu nu-l voi întreba niciodată, niciodată, nimic despre acest lucru.
Dar acolo, în salonul hotelului din Les Bains, anii pe care aveam să-i trăim împreună cu ea se întindeau în faţa noastră, ca o nesfârşită binecuvântare. Şi au început câteva minute mai târziu, când tata s-a ridicat şi m-a sărutat, i-a strâns mâna lui Barley cu o fervoare spontană şi a ridicat-o pe Helen de pe canapea.
— Vino, i-a spus, iar ea s-a rezemat de el, odată povestea sfârşită, cu faţa obosită şi bucuroasă.
El i-a luat mâinile într-ale lui.
— Vino la culcare!
— 766 —
Epilog
Cu doi ani în urmă, pe când eram în Philadelphia, la o conferinţă
internaţională a istoricilor specialişti în medievalistică, mi s-a oferit o ocazie ciudată. Nu mai fusesem niciodată în Philadelphia şi am fost uimită de contrastul dintre întrunirile noastre, ce explorau trecutul feudal monastic, şi metropola agitată din jur, cu istoria sa ceva mai recentă, de republicanism iluminist şi revoluţie. De la fereastra camerei mele de hotel, situate la etajul paisprezece, se vedea un bizar amestec de zgârie-nori şi cartiere de case din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea, miniaturale pe lângă ei.
În primele momente de timp liber, am renunţat la nesfârşita vorbărie despre artefacte bizantine pentru a vedea unele reale în excelentul muzeu de artă al oraşului. De acolo am luat o broşură
despre un mic muzeu literar şi totodată bibliotecă, aflat în centru, despre al cărui nume auzisem cu ani în urmă de la tata şi a cărui colecţie îmi era cunoscută dintr-un motiv aparte: era un centru important pentru cei care îl studiau pe Dracula – al căror număr crescuse, fireşte, considerabil de la primele investigaţii ale tatălui meu –, la fel de important cum erau multe arhive din Europa.
Acolo, mi-am amintit, un cercetător putea vedea notiţele lui Bram Stoker pentru viitorul său roman Dracula, provenite din sursele existente la British Museum, şi un important pamflet medieval.
Oportunitatea mi s-a părut irezistibilă. Tata dorise întotdeauna să
