viziteze această colecţie; aveam să petrec o oră acolo, în amintirea lui. Fusese ucis de o mină de teren în Sarajevo, cu mai mult de zece ani înainte, pe când încerca să medieze cea mai dură conflagraţie a ultimului deceniu din Europa. Eu n-am ştiut nimic timp de aproape o săptămână; vestea, atunci când mi-a parvenit, m-a lăsat cufundată
în tăcere timp de un an. Încă îi simţeam lipsa în fiecare zi, uneori în fiecare oră.
— 767 —
Aşa s-a întâmplat să ajung într-o cămăruţă climatizată, într-o casă
de piatră din secolul al XIX-lea, răsfoind documente ce aminteau nu doar de un trecut îndepărtat, ci şi de intensitatea cercetărilor întreprinse de tata. Ferestrele încăperii dădeau spre doi copaci înfrunziţi şi, dincolo de ei, spre alte case din piatră cu faţade elegante, neurâţite de adăugiri moderne. În biblioteca mică se mai afla în ziua aceea o singură persoană, o femeie din Italia care a vorbit câteva minute la telefonul mobil înainte de a deschide nişte jurnale scrise de mână – am încercat să nu privesc insistent spre ele
– şi apoi a început să citească. Când m-am aşezat la o masă, cu notesul în faţă şi un pulover pe umeri, ca pavăză împotriva aerului condiţionat, bibliotecara mi-a adus mai întâi notiţele lui Stoker şi apoi o cutie mică de carton legată cu o panglică.
Notiţele s-au dovedit a fi un plăcut intermezzo, un studiu consemnat într-un stil haotic, unele cu un scris de mână înghesuit, altele dactilografiate pe hârtie subţire. Printre ele se aflau articole decupate din ziare, despre întâmplări misterioase, şi file din agenda scriitorului. M-am gândit cât de mult i-ar fi plăcut tatei să le vadă, cum ar fi zâmbit în faţa inocentelor tatonări ale lui Stoker în domeniul ocultului. Dar după o jumătate de oră le-am lăsat deoparte şi m-am întors spre cutia de carton. În ea se afla un singur volum subţire, cu o copertă simplă, probabil din secolul al XIX-lea: patruzeci de pagini tipărite pe un pergament aproape intact din secolul al XV-lea – o comoară medievală, realizată cu ajutorul tiparului mobil. Pe prima pagină se afla o gravură, o figură pe care o cunoşteam din îndelungata mea activitate: ochi mari, larg deschişi şi totuşi oarecum piezişi, privindu-mă pătrunzător, mustaţa groasă
căzută pe maxilarul pătrat, nasul lung şi subţire, ameninţător, şi buzele senzuale, abia vizibile.
Era o broşură din Nürnberg, tipărită în 1491, şi descria crimele înfăptuite de Dracole Vaida, cruzimea şi festinurile lui însângerate.
Am desluşit, graţie familiarităţii lor, primele rânduri scrise în
— 768 —
germana medievală: „În anul Domnului 1456, Drakula a înfăptuit nenumărate lucruri teribile şi ciudate”. Biblioteca oferea şi o traducere a lucrării, în care am recitit, cu un fior, despre unele dintre crimele lui Dracula împotriva omenirii. Fripsese oameni de vii, îi jupuise, îi îngropase până la gât, trăsese în ţeapă sugari la pieptul mamelor. Tata studiase alte asemenea scrieri, desigur, dar ar fi preţuit-o pe cea de aici datorită uimitoarei sale prospeţimi, aspectului neîntinat al pergamentului, aproape neatins de vreme.
Deşi avea cinci sute de ani, părea tipărit de curtând. Puritatea sa m-a descumpănit şi, după o vreme, am legat panglica în jurul cutiei cu un sentiment de uşurare, întrebându-mă de ce voisem oare să văd broşura. Privirea aceea arogantă m-a urmărit până când am închis cartea în cutia ei.
Mi-am strâns lucrurile, cu sentimentul unui pelerinaj dus până la capăt, şi i-am mulţumit amabilei bibliotecare. Femeia părea bucuroasă de vizita mea; broşura era una dintre lucrările ei preferate din colecţia arhivei şi scrisese chiar un articol pe marginea ei. Ne-am despărţit cordial, cu o strângere de mână, şi am coborât la magazinul de suvenire, iar de acolo am ieşit în stradă, printre mirosurile de gaze de eşapament şi mâncare servită undeva în apropiere. Contrastul dintre aerul purificat din interiorul muzeului şi agitaţia oraşului mi-a dat senzaţia că uşa de stejar din spatele meu s-a închis pentru a nu se mai deschide vreodată şi, de aceea, m-a surprins cu atât mai mult s-o văd pe bibliotecară ieşind în grabă şi venind spre mine.
— Cred că aţi uitat astea, îmi spuse. Îmi pare bine că v-am mai prins.
Şi mi-a oferit zâmbetul plin de sine al cuiva care îţi înapoiază o comoară: portmoneul, cheile şi o brăţară elegantă.
I-am mulţumit şi am luat notesul şi cartea pe care mi le-a întins, surprinsă din nou, moţăind în semn de mulţumire, iar ea a dispărut în vechea clădire la fel de rapid precum ieşise. Notesul era al meu,
— 769 —
în mod cert, deşi crezusem că-l pusesem bine în servietă înainte de a pleca. Iar cartea era… nu, nu pot spune aici ce-am crezut în acel prim moment că era; pot spune doar că avea coperta din catifea roasă, veche, foarte, foarte veche, şi că mi-era deopotrivă familiară şi nefamiliară la atingere. Hârtia nu aveau câtuşi de puţin aceeaşi prospeţime ca broşura pe care tocmai o citisem înăuntru; în ciuda filelor complet goale, purta amprenta unor secole întregi de mânuire. Mâinile mele au deschis-o la unica imagine, cruntă, din centru, înainte de a le putea opri, şi au închis-o apoi înainte de a o privi îndelung.
Am rămas nemişcată în stradă şi o senzaţie de ireal m-a cuprins; maşinile, trecând pe lângă mine, erau la fel de concrete ca înainte, un claxon răsună undeva, un bărbat cu un câine în lesă încercă să
mă ocolească, să treacă printre mine şi copacul de pe marginea străzii. Mi-am ridicat rapid privirea spre ferestrele muzeului, gândindu-mă la bibliotecară, dar în ele n-am văzut decât oglindirea caselor de vizavi. Nicio perdea n-a fluturat şi nicio uşă nu s-a închis neauzită. Totul era cum trebuia pe stradă.
În camera de hotel, am aşezat cartea pe măsuţa din sticlă şi mi-am dat cu apă pe mâini şi pe faţă. Apoi m-am dus la fereastră şi am privit îndelung panorama oraşului. Ceva mai în faţă se zărea diformitatea patriciană a clădirii primăriei, cu statuia iubitorului de pace William Penn în echilibru pe acoperiş. Dincolo de ea, parcurile şi grădinile erau doar nişte petice verzi de frunziş. Lumini se reflectau în zgârie-norii băncilor. Departe, în stânga, se vedeau clădirea federală care fusese ţinta unui atentat cu bombă cu o lună
înainte şi macaralele galben cu roşu ce curăţau molozul din centru; zgomotul reconstrucţiei ajungea până la mine.
Dar nu aceasta era scena care mi s-a înfăţişat înaintea ochilor.
Deşi nu voiam, gândurile mi-au zburat la o alta, pe care parcă o mai privisem înainte. M-am rezemat de fereastră, învăluită în căldura soarelui de vară şi simţindu-mă, în ciuda înălţimii la care mă aflam,
— 770 —
în siguranţă – ca şi cum nesiguranţa, pentru mine, pândea de pe un tărâm cu totul diferit.
Mi-am imaginat o dimineaţă senină de toamnă a anului 1476, o dimineaţă răcoroasă doar atât încât să ridice fuioare de ceaţă de pe oglinda lacului. O barcă pluteşte în apropiere de malul insulei, pe sub zidurile şi cupolele încununate cu cruci mari de fier. Fundul de lemn al bărcii hârşâie uşor pe pietrele de la ţărm şi, dintre copaci, doi călugări se reped s-o tragă la mal. Bărbatul care coboară din barcă e singur, iar picioarele cu care păşeşte pe digul de piatră îi sunt încălţate în cizme elegante din piele roşie, fiecare cu câte un pinten ascuţit la călcâi. E mai scund decât cei doi călugări, dar pare că se înalţă deasupra lor. E înveşmântat în purpuriu şi roşu, cu o mantie lungă din catifea neagră, prinsă cu o fibulă sofisticată pe pieptul său lat. Pe cap poartă o cuşmă ascuţită, neagră, cu pene roşii în partea din faţă. Mâna lui, cu cicatrici adânci pe dosul palmei, se joacă uşor cu sabia scurtă de la cingătoare. Are ochii verzi, extraordinar de mari şi depărtaţi, gura şi nasul crude, iar în părul şi mustaţa negre se iţesc fire aspre, argintii.
Stareţul a fost deja anunţat şi vine în grabă pentru a-l întâmpina sub coroanele copacilor.
— Suntem onoraţi, mărite doamne, spune întinzând mâna.
Dracula îi sărută inelul, iar stareţul face semnul crucii deasupra lui.
— Binecuvântat să fii, fiule, adaugă, parcă într-un spontan acces de recunoştinţă.
Ştie că apariţia voievodului se datorează unei adevărate minuni: pentru a ajunge aici, Dracula a fost probabil nevoit să străbată
ţinuturile aflate în stăpânirea turcilor. Şi nu e prima dată când ocrotitorul mănăstirii vine ca adus de un miracol divin. Stareţul a auzit că mitropolia de la Curtea de Argeş îl va repune în scurt timp pe Dracula pe tronul Valahiei şi atunci fără îndoială că Dragonul va
— 771 —
elibera întreaga ţară de turci. Mâna părintelui îi atinge fruntea întrun gest de binecuvântare.
— Am crezut ce-i mai rău când nu ai venit în primăvară. Lăudat fie Domnul!
Dracula surâde, însă nu spune nimic, aruncându-i stareţului o privire lungă. Au mai discutat ei despre moarte şi înainte, monahul îşi aminteşte bine; în timpul spovedaniei, Dracula îl întrebase de mai multe ori dacă el, un om sfânt, crede că orice păcătos poate ajunge în rai cu condiţia să se căiască profund. Stareţul se teme mai cu seamă că ocrotitorului său îi va fi refuzată ultima împărtăşanie, atunci când va veni clipa, deşi îi e frică să-i spună aşa ceva. La blândele insistenţe ale monahului însă, Dracula s-a lăsat rebotezat întru adevărata credinţă, pentru a-şi arăta căinţa faţă de temporara convertire la credinţele eretice ale Bisericii din Apus. Stareţul l-a iertat, în particular, pentru toate – pentru absolut toate. Oare nu şi-a dedicat el viaţa alungării necredincioşilor şi înfrângerii monstruosului sultan care distruge toate zidurile de apărare ale creştinătăţii? Dar, de asemenea în particular, stareţul nu poate să nu se întrebe ce-i rezervă Atotputernicul acestui bărbat ciudat. Speră că
Dracula nu va readuce în discuţie subiectul raiului şi se simte uşurat când voievodul vrea să vadă ce progrese s-au mai înregistrat în lipsa lui. Împreună dau ocol curţii, cu găinile alergându-le printre picioare. Dracula priveşte cu mulţumire clădirile recent construite şi grădina de legume înverzită, iar stareţul se grăbeşte să-i arate şi aleile trasate de la ultima lui vizită aici.
În chilia monahului, beau amândoi ceai. Apoi Dracula aşază o pungă de catifea în faţa stareţului.
