montate, probabil, microfoane.
După o secundă mi-a luat mâinile şi mi le-a pus pe nasturii bluzei ei, mototolite şi murdare în urma aventurilor prin care trecusem.
Am descheiat-o fără a îndrăzni să gândesc mai departe şi i-am scos-o.
— 725 —
Am mai spus că, în acea vreme, lenjeria feminină era mult mai complicată, cu şnururi secrete, copci şi compartimente ciudate – ca o armură. Înfăşurată într-o batistă şi caldă de la contactul cu pielea ei am găsit o carte – nu volumul de mari dimensiuni pe care mi-l imaginasem când ne spusese Rossi despre el, ci unul suficient de mic ca să-mi încapă în palmă. Cartea era legată în piele şi lemn, cu un model complex în aur bătut cu smaralde, rubine, safire, lapislazuli şi perle – un mic firmament de giuvaiere menite să
preacinstească figura sfântului din centru. Trăsăturile lui bizantine, delicate arătau ca şi cum ar fi fost pictate cu numai câteva zile în urmă, iar ochii mari, trişti, atoateiertători păreau să-i urmărească pe ai mei.
Sprâncenele se ridicau ca două arce fine, nasul era lung şi drept, iar gura, de o severitate tristă. Portretul avea o rotunjime, o deplinătate şi un realism pe care nu le mai văzusem înainte în arta bizantină – o aură de descendenţă romană. Dacă n-aş fi fost deja îndrăgostit, aş fi putut spune că era cea mai frumoasă faţă pe care o văzusem vreodată, umană, dar şi celestă totodată, sau celestă, dar şi umană. La gât, pe robă, erau scrise câteva cuvinte.
— În greacă, spuse Helen cu vocea mai slabă decât o şoaptă, ca o adiere în urechea mea. Sfântul Gheorghe.
Pe partea din interior erau mici file de pergament în stare extraordinar de bună, fiecare acoperită cu un scris elegant, medieval, de asemenea în greacă. Ici şi colo apărea câte o pagină
splendid ilustrată: Sfântul Gheorghe înfigându-şi suliţa în botul unui balaur, sub privirile unei mulţimi de nobili; Sfântul Gheorghe primind o coroană mică şi aurită din mâinile lui Iisus, care cobora cu ea de pe tronul său ceresc; Sfântul Gheorghe pe patul de moarte, plâns de îngeri cu aripi roşii. Fiecare ilustraţie era redată cu uimitoare detalii miniaturale. Helen înclină din cap şi îmi trase din nou urechea mai aproape de gura ei, abia răsuflând.
— Nu sunt specialistă în domeniu, dar cred că a fost lucrată
— 726 —
pentru împăratul Constantinopolului – rămâne de văzut care anume. Aceasta e pecetea împăraţilor din ultima perioadă.
Pe partea din interior a copertei era desenat vulturul bicefal, care privea cu un cap în trecut, spre trecutul august al Bizanţului, şi cu celălalt înainte, spre viitorul său etern; totuşi, pasărea nu fusese suficient de ageră pentru a prevedea că Imperiul avea să fie distrus de un necredincios arogant.
— Asta înseamnă că datează cel puţin din prima jumătate a secolului al XV-lea, am şoptit eu. Dinaintea cuceririi.
— Oh, cred că are o vechime mult mai mare. Tata… tata spunea că e foarte veche. Şi vezi, însemnul de aici îl indică pe Constantin Porfirogenetul, care a domnit în… în prima jumătate a secolului al X-lea. A fost la putere înainte de fondarea mănăstirii de la Bacikovo.
Vulturul trebuie să fi fost adăugat mai târziu.
Abia am avut puterea de a mai rosti următoarele cuvinte:
— Vrei să spui că volumul acesta are mai mult de o mie de ani?
Ţinând cartea cu grijă în ambele mâini, m-am aşezat pe marginea patului, alături de Helen. Niciunul din noi n-a scos un cuvânt; vorbeam mai mult sau mai puţin din priviri.
— Este într-o condiţie aproape perfectă. Şi ai de gând să scoţi pe furiş o asemenea comoară din Bulgaria? Helen, am adăugat aruncându-i o privire, ţi-ai ieşit din minţi! Ce să mai zicem de faptul că aparţine poporului bulgar?
Mă sărută, îmi luă cartea din mâini şi o deschise la prima pagină.
— E un dar de la tatăl meu.
Pe partea din interior, coperta era acoperită cu un pliu adânc de piele, în care îşi strecură degetele.
— Am aşteptat s-o putem deschide împreună, îmi spuse scoţând un teanc de foi subţiri, acoperite cu un scris des, dactilografiat.
Am citit împreună, în tăcere, jurnalul chinuit al lui Rossi. Când am terminat, niciunul din noi n-a rostit un cuvânt, deşi amândoi plângeam. Într-un târziu, Helen înfăşură din nou cartea în batistă şi
— 727 —
o puse înapoi, în ascunzătoarea ei secretă, lipită de trup.
Turgut zâmbi când am încheiat versiunea diluată a acestei relatări.
— Dar mai am ceva să vă spun, ceva foarte important, am adăugat şi le-am descris cumplitul prizonierat al lui Rossi în bibliotecă.
M-au ascultat privindu-mă gravi, neclintiţi, iar când le-am povestit că Dracula ştia despre existenţa Gărzii fondate de sultan pentru vânarea lui, Turgut oftă adânc.
— Îmi pare rău, am spus.
Traduse rapid pentru Selim, care îşi plecă fruntea şi murmură
ceva. Turgut încuviinţă.
— Sunt de aceeaşi părere cu el. După această veste cumplită
înseamnă că trebuie să fim mult mai atenţi în urmărirea lui Ţepeş şi să ne ferim pe cât posibil oraşul de influenţa lui. Luminăţia Sa Ocrotitorul Lumii exact asta ne-ar cere dacă ar mai fi în viaţă.
Adevărat. Şi ce veţi face cu cartea când veţi ajunge acasă?
— Ştiu pe cineva care are unele relaţii la o casă de licitaţii. Vom fi foarte precauţi, fireşte, şi vom aştepta o vreme înainte de a întreprinde ceva. Cred că o va achiziţiona un muzeu, mai devreme sau mai târziu.
— Iar banii? Ce veţi face cu atât de mulţi bani?
— Încă ne mai gândim, am replicat. Ceva în slujba binelui.
