— Despre ce vorbeşti?
Ceva, poate un instinct deprins de la Helen, m-a împiedicat să
spun mai multe.
— La cine te referi? întrebă ea rece.
— 716 —
Géza îşi aţinti pistolul mai bine asupra ei.
— Ştii la cine mă refer, Elena Rossi. Unde e Dracula?
Era uşor de răspuns la întrebarea asta, şi am lăsat-o pe Helen să
înceapă.
— Nu-i aici, evident, replică ea pe cel mai obraznic ton al ei. Poţi examina mormântul.
La aceste cuvinte, micul funcţionar făcu un pas în faţă şi păru că
vrea să spună ceva.
— Stai cu ei, îi ceru Ranov lui Géza.
Bulgarul înaintă precaut printre mese, privind mereu în jur; era clar că nu mai fusese aici niciodată. Funcţionarul îl urmă fără un cuvânt. Când ajunseră la sarcofag, Ranov ridică lanterna şi pistolul, privind cu prudenţă înăuntru.
— E gol, îi spuse lui Géza, apoi se întoarse către celelalte două
sarcofage, mai mici. Ce-i asta? Veniţi încoace şi ajutaţi-mă!
Supuşi, călugărul şi funcţionarul se apropiară. Stoicev îi urmă
încet, şi mi s-a părut că zăresc o lumină pe figura lui când privi în jur, la mesele şi la dulapurile goale; nu puteam decât bănui ce crede el despre acest loc. Ranov privea deja în sarcofag.
— Gol, spuse cu obidă. Nu-i aici. Căutaţi prin încăpere.
Géza porni printre mese, iluminând cu lanterna fiecare perete, deschizând dulapuri.
— L-aţi văzut sau l-aţi auzit?
— Nu, am răspuns, mai mult sau mai puţin adevărat.
Mi-am zis că voi considera expediţia aceasta un succes numai dacă n-o vor răni pe Helen, dacă o vor lăsa să plece; n-aş mai cere de la viaţă nimic altceva, niciodată. Şi mi-a trecut prin minte, cu o recunoştinţă fugară, că Rossi scăpase de toată această situaţie.
Géza bombăni ceva ce trebuie să fi fost o înjurătură în maghiară, fiindcă Helen dădu să surâdă, în ciuda armei aţintite asupra ei.
— N-are niciun rost, spuse el după o clipă. Mormântul din criptă
e gol, la fel ca şi cel de aici. Iar el nu se va întoarce niciodată în acest
— 717 —
loc, din moment ce noi l-am găsit.
Am avut nevoie de câteva secunde pentru a asimila înţelesul cuvintelor lui. Mormântul din criptă era gol? Şi atunci, unde dispăruse trupul lui Rossi, când noi îl lăsasem acolo?
Ranov se întoarse spre Stoicev.
— Spune-ne ce e aici.
În sfârşit coborâseră amândoi armele, şi am tras-o pe Helen spre mine – gest la care Géza mi-a aruncat o privire urâtă, deşi a rămas tăcut.
Stoicev îşi ridică lanterna, ca şi cum ar fi aşteptat acest moment, apoi se îndreptă spre cea mai apropiată masă şi bătu cu palma în tăblia ei.
— Cred că sunt din stejar, spuse rar, iar după model ar putea fi medievale. Se uită sub masă, la încheietura unui picior, bătu cu degetul într-un dulap şi continuă: Dar nu ştiu prea multe despre mobilier.
Noi aşteptam, în tăcere. Géza trase un şut uneia dintre mese.
— Ce-o să-i spun ministrului culturii? Valahul acela ne aparţinea nouă! A fost prizonierul ungurilor, iar ţara lui era teritoriu maghiar!
— De ce să nu ne certăm pe tema asta după ce-l găsim? mârâi Ranov.
Am realizat într-o fracţiune de secundă că singura limbă în care se puteau înţelege era engleza şi că se dispreţuiau reciproc. În momentul acela mi-am dat seama de cine-mi amintea Ranov. Cu faţa lui lată şi mustaţa groasă, neagră, semăna cu fotografiile lui Stalin în tinereţe, pe care le văzusem odată. Oamenii ca Ranov şi Géza provoacă daune minime doar fiindcă puterea lor e minimă.
— Spune-i mătuşii tale să aibă mai multă grijă cu convorbirile telefonice, o sfătui Géza, aruncându-i o privire otrăvită, şi Helen se strânse lângă mine. Acum, lasă-l pe afurisitul ăsta de călugăr să
păzească locul, adăugă ungurul privind spre Ranov, iar acesta spuse ceva ce-l făcu pe bietul frate Ivan să se înfioare.
