— Da, ucideţi-l, dacă o puteţi face fără a risca voi înşivă. Ucideţi-l pentru mine, şopti, şi pentru prima data mi-am dat seama că încă
mai putea simţi furia. Ascultă, Paul! Există o carte acolo. Viaţa Sfântului Gheorghe. Foarte veche, adăugă, chinuindu-se iar să
respire. Foarte veche, cu coperta în stil bizantin… Nimeni n-a mai văzut o asemenea carte până acum. Are o mulţime de cărţi, dar asta e… Păru să-şi piardă cunoştinţa pentru o clipă, şi Helen îi strânse mâna în palmele ei, fără a-şi mai putea reţine lacrimile. Când îşi reveni, Rossi continuă: Am ascuns-o în spatele primului dulap, spre stânga. Luaţi-o cu voi, dacă puteţi. Am scris ceva… am pus ceva în ea. Repede, Paul! Se trezeşte. Iar eu mă trezesc odată cu el.
— Oh, Dumnezeule! am exclamat privind în jur după un ajutor, ceva – ce anume, nu ştiam. Ross, te rog! Nu-l pot lăsa să te stăpânească. Îl vom ucide şi ai să te faci bine. Unde e?
Helen se liniştise între timp şi, ridicând pumnalul, i-l arătă.
Rossi păru să răsufle prelung, un oftat pe fondul unui surâs. Am văzut cât de mult i se lungiseră dinţii, ca ai unui câine, şi cum colţul buzelor era deja ros până la carne. Lacrimile îi curgeau din ochi, şiroindu-i pe pomeţii învineţiţi.
— Paul, prietene…
— Unde e? Unde e biblioteca?
— 680 —
Dar nu mi-a mai putut răspunde. Helen schiţă un gest rapid pe care l-am înţeles şi am scos o piatră de la marginea pardoselei. Mi-a trebuit destul de mult timp pentru a o desprinde şi în clipele acelea m-am temut că aud o mişcare sus, în biserică. Helen îi descheie cămaşa şi o deschise cu gesturi blânde, aşezând apoi vârful pumnalului chiar deasupra inimii.
Ochii lui zăboviră asupra noastră pentru o clipă, încrezători, albaştri ca ai unui copil, după care îi închise. Fără a mai pierde vremea, mi-am adunat toate forţele şi am izbit mânerul pumnalului cu piatra aceea veche, pusă acolo de mâinile unui călugăr anonim sau de un ţăran oarecare, de mult dispărut, cândva în secolul al XII-lea sau al XIII-lea. Piatra aceea probabil că zăcuse neclintită veacuri de-a rândul, sub paşii monahilor care aduceau oseminte în criptă
sau vin în pivniţă. Piatra aceea nu se mişcase nici când cadavrul unui venetic ucigaş de turci fusese adus în secret şi ascuns într-un mormânt proaspăt săpat în pardoseala de alături, nici când călugării valahi celebraseră o nouă slujbă, eretică, deasupra ei, şi nici când otomanii căutaseră în van cadavrul ori când năvăliseră cu torţele aprinse în biserică, nici când un nou lăcaş de cult fusese înălţat deasupra, nici când osemintele Sfântului Petko fuseseră depuse în relicvariul lor, aproape, şi nici când pelerinii îngenuncheaseră pe ea pentru a primi binecuvântarea martirului. Zăcuse acolo neclintită de secole, până când am desprins-o eu şi i-am dat o nouă folosinţă – şi asta e tot ce mai pot scrie despre ea.”
— 681 —
Capitolul 73
mai 1954
Nu am pe nimeni căruia să-i scriu aceste rânduri şi nici speranţa că elevor fi găsite vreodată, dar mi se pare o crimă să nu încerc măcar să
consemnez în scris ceea ce cunosc, atâta vreme cât o mai pot face – şinumai Dumnezeu ştie cât voi mai putea.
Am fost luat din biroul meu de la universitate cu câteva zile în urmă –
nu ştiu sigur câte anume, dar presupun că suntem încă în luna mai. Înseara aceea mi-am luat rămas-bun de la iubitul meu student şi prieten caremi-a arătat un exemplar al cărţii aceleia diavoleşti, pe care atâţia ani amîncercat s-o uit. I-am dat tot ajutorul de care am fost în stare şi l-am privitplecând, apoi am închis uşa în urma lui şi am stat câteva momente,cuprins de spaimă şi de păreri de rău. Ştiam că sunt vinovat. Îmi reluasem,în taină, cercetările în istoria vampirilor şi intenţionam cu hotărâre să aflumai multe despre legenda lui Dracula şi poate chiar să rezolv, în fine,misterul mormântului său. Permisesem timpului, raţiunii şi mândriei să-mi liniştească temerile şi să mă îndemne să cred că reluarea cercetărilor nuva avea consecinţe neplăcute. Dar faţă de mine mi-am recunoscutvinovăţia chiar în acel prim moment de solitudine.
Mi-a fost foarte greu să-i dau lui Paul scrisorile şi notiţele referitoare laexperienţele prin care am trecut, nu fiindcă le voiam pentru mine maideparte; orice dorinţă de a-mi continua cercetările mi-a dispărut în clipa încare mi-a arătat cartea lui. Pur şi simplu m-a durut să-i pun la dispoziţieaceastă cunoaştere teribilă, deşi eram sigur că se va putea proteja pe sineînsuşi cu atât mai bine cu cât înţelegea mai multe. Nu pot decât să sper că,dacă va urma vreo pedeapsă, eu voi fi cel pedepsit, nu Paul cu optimismulsău tineresc, cu mersul lejer şi inteligenţa sa încă nepusă la încercare. Paulnu poate avea mai mult de douăzeci şi şapte de ani; eu am trăit deja deceniişi am avut parte de multă fericire nemeritată. Acesta a fost primul meugând; următoarele au avut un caracter practic. Chiar dacă voiam să mă
— 682 —
protejez într-un fel, nu aveam nicio posibilitate de a o face imediat – cuexcepţia propriei credinţe în ceea ce este raţional. Mi-am păstrat notiţele,dar nu şi vreun mijloc tradiţional de îndepărtare a răului – nici crucifixesau gloanţe de argint, nici funii de usturoi. N-am recurs niciodată la aşaceva, nici chiar în toiul cercetărilor, dar acum am început să regret că l-amsfătuit pe Paul să se bazeze doar pe resursele sale mentale.
Aceste gânduri nu mi-au luat decât un minut sau două şi, aşa cum s-adovedit, doar un minut sau două am avut la dispoziţie. Apoi, odată cu unval neaşteptat de aer îngheţat şi puturos, o imensă prezenţă s-a revărsatasupra mea, astfel că abia mai puteam vedea ceva, şi am avut impresia că
întregul corp mi se ridică din scaun de spaimă. Într-o frântură de secundă
am fost învăluit, orbit, şi am crezut că mor, deşi nu-mi puteam da seamadin ce cauză. În acele clipe am avut însă o bizară viziune a tinereţii şifrumuseţii, mai degrabă un sentiment decât o viziune, senzaţia că suntmult mai tânăr şi plin de dragoste pentru ceva sau cineva. Poate că aşa seîntâmplă când mori. Dacă da, atunci când îmi va veni timpul – şi va venicurând, indiferent de forma teribilă pe care o va lua –, sper că această
viziune mă va însoţi din nou în acea ultimă clipă.
După acest moment nu-mi mai amintesc nimic – un nimic care a durato perioadă pe care n-am putut atunci şi nu pot nici acum s-o apreciez.
Când mi-am revenit, treptat, am fost uimit să constat că sunt încă viu. Înprimele secunde n-am putut vedea sau auzi nimic. Era ca şi cum aş fi ieşitdintr-o brutală intervenţie chirurgicală, iar trezirea mi-a fost imediaturmată de înţelegerea faptului că eram pradă durerilor, că trupul mi-erateribil de slăbit, că resimţeam o arsură în piciorul drept, în gât şi în cap.
Aerul era rece şi umed, eram aşezat pe ceva rece, astfel că tremuram,îngheţat. Această senzaţie a fost urmată de o lumină – slabă, dar suficientă
pentru a mă convinge că nu eram orb şi că ochii îmi erau deschişi. Luminaaceasta – şi durerea mai mult decât orice altceva – mi-au confirmat că suntîn viaţă. Am început să-mi amintesc ceea ce la început am crezut că eraseara dinainte, când venise Paul în biroul meu, cu şocanta sa descoperire.
Apoi am înţeles, cu un junghi cumplit în inimă, că mă aflu probabil în
— 683 —
stăpânirea răului; de aceea îmi fusese trupul chinuit şi de aceea părea că
domneşte în jurul meu duhoarea maleficului.
Mi-am mişcat membrele cât mai uşor cu putinţă şi, în ciuda uriaşeislăbiciuni care mă cuprinsese, am izbutit să-mi întorc capul şi apoi să-lridic. Câmpul vizual îmi era blocat de un zid vag la nici zece centimetridistanţă, dar lumina palidă pe care o sesizasem înainte provenea dedeasupra lui. Am suspinat şi mi-am auzit propria răsuflare; asta m-a făcutsă cred că nici auzul nu-mi era afectat şi că pur şi simplu mă aflam într-unloc atât de tăcut, încât îmi dăduse iluzia surzeniei. Am ascultat mai atentca niciodată şi, neauzind nimic, m-am ridicat cu grijă în capul oaselor.
Mâinile şi picioarele mă dureau îngrozitor şi le simţeam slăbite, iar capulîmi vuia. Şezând, mi-am recăpătat într-o măsură mai mare simţul tactil şimi-am dat seama că mă aflam pe ceva de piatră; zidurile joase din dreaptaşi din stânga m-au ajutat să mă susţin. Aveam un zumzet teribil în cap,care părea să umple tot spaţiul din jurul meu. Era un spaţiu nedesluşit,aşa cum am mai spus, tăcut şi cufundat în întuneric la colţuri. Am pipăitcu mâinile pe lângă mine. Şedeam în capul oaselor într-un sarcofagdeschis.
Această descoperire m-a îngreţoşat, dar în acelaşi timp am remarcat că
eram încă îmbrăcat cu hainele pe care le avusesem la birou, deşi cămaşa şihaina aveau câte o mânecă ruptă, iar cravata îmi dispăruse. Faptul că
purtam încă hainele mele m-a liniştit oarecum; nu eram mort, nuînnebunisem pur şi simplu şi nu mă trezisem într-o altă eră – decât poatedacă-mi luasem şi hainele cu mine. Mi-am pipăit veşmintele şi, într-unuldintre buzunarele din faţă ale pantalonilor, mi-am găsit portmoneul. A fostun adevărat şoc să simt în mâini obiectul acela familiar. Ceasul – amdescoperit cu părere de rău – îmi dispăruse de la încheietură, ca şi stiloulcel bun din buzunarul interior al hainei.
Apoi mi-am ridicat mâna la gât şi la faţă. Înfăţişarea mea păreaneschimbată, cu excepţia unei vânătăi dureroase de pe frunte, dar înmuşchiul gâtului am constatat că apăruse o înţepătură dureroasă şilipicioasă la atingere. Când îmi întindeam gâtul prea mult sau când
