Helen se întoarse cu o privire oripilată şi privi relicvariul de alamă.
— Şi crezi că…?
— Nu ştiu. Nu mi se pare credibil că ar fi putut confunda relicvele între ele, dar cât de recent crezi că a fost deschisă ultima dată caseta aceea?
— Nu pare suficient de mare, murmură Helen, părând incapabilă
să mai adauge ceva.
— Nu, într-adevăr, dar trebuie să încercăm. Cel puţin, eu trebuie să încerc. Vreau ca tu să stai deoparte, Helen.
Îmi aruncă o privire nedumerită, derutată parcă de ideea că aş
încerca măcar s-o îndepărtez, şi replică:
— E foarte grav să pătrunzi într-o biserică şi să profanezi mormântul unui sfânt.
— Ştiu. Dar dacă ăsta nu e mormântul unui sfânt?
Existau două nume pe care niciunul din noi n-ar fi îndrăznit să le rostească în locul acesta întunecat şi rece, cu luminile sale tremurânde şi mirosul de ceară amestecată cu lut. Unul din ele era numele lui Rossi.
— Acum? Ranov o să înceapă să ne caute, mă preveni Helen.
Când am ieşit din biserică, umbrele copacilor se alungiseră deja şi Ranov ne căuta, cu o expresie nerăbdătoare. Fratele Ivan şedea
— 670 —
alături şi am remarcat că abia dacă îşi vorbeau.
— Aţi tras un somn bun? întrebă Helen politicoasă.
— E vremea să ne întoarcem la Bacikovo.
Vocea îi redevenise tăioasă; m-am întrebat dacă era dezamăgit fiindcă, în aparenţă, nu găsisem nimic aici.
— Vom pleca spre Sofia mâine-dimineaţă, continuă Ranov. Am nişte lucruri de rezolvat acolo. Sper că sunteţi mulţumiţi de cercetările dumneavoastră.
— Aproape, am replicat. Aş vrea să mai trecem o dată pe la baba Ianka şi să-i mulţumim pentru ajutorul acordat.
— Foarte bine.
Deşi părea sâcâit, Ranov ne conduse înapoi în sat, fratele Ivan urmându-ne tăcut. Pe stradă, în lumina aurie a înserării, domnea liniştea şi pretutindeni în aer plutea miros de mâncare. Am văzut un bătrân apropiindu-se de fântâna din mijlocul satului şi scoţând o găleată cu apă. La capătul uliţei pe care stătea baba Ianka, o turmă
de oi şi capre se întorcea de la păscut; le auzeam glasurile plângătoare şi le vedeam îngrămădindu-se printre case, după care un băieţandru le mână pe după colţ.
Baba Ianka era încântată să ne vadă din nou. Am felicitat-o, prin intermediul lui Ranov, pentru cântecele ei şi pentru dansul în foc.
Fratele Ivan o binecuvântă cu un gest mut.
— Cum de nu te arzi? o întrebă Helen.
— Oh, asta e puterea lui Dumnezeu, replică ea încet. Mai târziu nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat. Uneori după aceea picioarele îmi sunt fierbinţi, dar niciodată nu m-am ars. Pentru mine e cea mai frumoasă zi din an, cu toate că nu-mi amintesc prea mult din ea.
Luni de zile pe urmă sunt la fel de liniştită ca apa unui lac.
Se ridică şi luă din dulap o sticlă fără etichetă, din care ne turnă
în pahare o băutură cafenie, limpede. În sticlă pluteau plante lungi, iar Ranov ne spuse că erau ierburi, pentru a da aromă băuturii.
Fratele Ivan refuză, dar ghidul nostru acceptă un pahar. După
— 671 —
câteva înghiţituri, începu să-l chestioneze pe fratele Ivan cu o voce la fel de plăcută ca o mână de urzici; curând, se cufundară amândoi într-o discuţie din care nu înţelegeam nimic, deşi am prins de mai multe ori cuvântul politiceski.
După o vreme, i-am întrerupt pentru a-l ruga pe Ranov s-o întrebe pe baba Ianka dacă aş putea folosi toaleta, iar el izbucni întrun râs neplăcut. În mod evident, revenise la vechea sa stare de spirit.
— Mi-e teamă că n-o să vi se pară prea drăguţ.
Baba Ianka râse şi ea, arătând spre uşa din spatele casei. Helen spuse că vine cu mine, aşteptându-şi rândul. Latrina din curte avea un aspect chiar mai jalnic decât casa, dar era suficient de mare pentru a ne ascunde fuga printre copaci şi stupi, dincolo de poartă.
Nu se vedea nimeni în jur, dar când am ajuns la drum am rărit pasul, ne-am strecurat printre tufişuri şi am început să urcăm dealul. Slavă Domnului, era pustiu în preajma bisericii, învăluită
deja în penumbră. Sub copaci, cercul de jar sclipea roşiatic.
N-am mai pierdut vremea încercând la uşa din faţă, unde am fi putut fi văzuţi din stradă, ci am dat ocol până în spate, unde se afla o fereastră joasă, acoperită în interior cu perdele purpurii.
— Duce în altar, spuse Helen.
