— E mult mai bine cu sora mea. Ea cântă vocea a doua.
I-am spus că vom veni. A insistat să mâncăm ceva de prânz, din cele pe care le pregătea când sosisem: cartofi şi un fel de terci de ovăz, plus lapte de oaie, cu care – mi-am spus – probabil că m-aş
obişnui dacă aş rămâne aici câteva luni. Am mâncat arătându-ne cât mai recunoscători cu putinţă, lăudându-i bucatele, până când ne-a spus Ranov că ar trebui să ne întoarcem la biserică, dacă vrem să
prindem începutul slujbei. Baba Ianka s-a despărţit de noi cu părere de rău, strângându-ne iar mâinile şi bătând-o uşurel pe Helen pe obraji.
Focul de lângă biserică se stinsese aproape, deşi câţiva buşteni încă mai ardeau deasupra jarului, palid în lumina vie a amiezii.
Sătenii se strânseseră deja, chiar înainte de chemarea clopotelor.
Acestea începură să bată în turnul de piatră şi preotul cel tânăr ieşi în prag. Era înveşmântat acum în auriu şi roşu, cu un patrafir lung şi brodat peste sutană şi o pânză neagră ce-i îmbrăca potcapul. În mână ţinea o cădelniţă prinsă de un lanţ lung, pe care o legănă în trei direcţii odată ce ieşi pe uşa bisericii.
Mulţimea adunată – femei îmbrăcate ca baba Ianka, în veşminte cu dungi şi flori, sau în negru din cap până-n picioare, şi bărbaţi în ilice de lână şi pantaloni cafenii, cu cămăşi albe încheiate la gât – se trase înapoi la apariţia preotului. Înaintând printre ei, îi binecuvânta făcând semnul crucii asupra lor, iar unii se înclinau în faţa lui sau îşi plecau capetele. După el venea un bărbat mai în vârstă, înveşmântat ca un călugăr, numai în negru – probabil asistentul lui. Acesta din
— 659 —
urmă ducea o icoană drapată în mătase purpurie – un chip rigid, palid, cu ochi întunecaţi. Acesta trebuie să fie Sveti Petko, mi-am spus. Sătenii urmau icoana în tăcere în jurul bisericii, mulţi dintre ei sprijinindu-se în bastoane sau de braţul cuiva mai tânăr. Baba Ianka ne văzu şi îmi luă braţul mândră, ca pentru a le arăta vecinilor ce relaţii bune are. Toată lumea ne privea, şi mi-a trecut prin minte că
atrăgeam cel puţin tot atâta atenţie ca icoana.
Cei doi preoţi ne-au condus în tăcere spre partea din spate a bisericii şi apoi pe cealaltă latură, unde se vedeau nu departe focul şi fumul ce se ridica în aer. Flăcările erau pe cale de a se stinge, iar ultimii buşteni mocneau deja cu luciri roşietice adânci, transformându-se şi ei în jar aprins. Procesiunea a înconjurat biserica de trei ori, după care preotul s-a oprit în dreptul uşii şi a început să cânte. Din când în când asistentul cel vârstnic îi răspundea, iar alteori enoriaşii murmurau ceva, închinându-se sau făcând câte o plecăciune. Baba Ianka dădu drumul braţului meu, dar rămase aproape de noi. Helen privea totul cu un interes viu, la fel ca Ranov, de altfel.
La finele ceremoniei, am intrat cu toţii în biserică; după
strălucirea vegetaţiei de afară, înăuntru părea la fel de întunecat ca într-un mormânt. Lăcaşul era mic, dar interiorul său avea un aer măreţ cu care nu se puteau mândri alte biserici mai mari pe care le văzusem. Preotul aşeză icoana lui Sveti Petko la loc de cinste, în faţă, sprijinind-o pe un podium sculptat. L-am observat pe fratele Ivan plecându-se în faţa altarului. Ca de obicei, nu existau scaune; credincioşii şedeau în picioare ori în genunchi pe podeaua rece din piatră, iar în mijlocul bisericii se prosternaseră câteva bătrâne. Pe zidurile laterale se aflau nişe ce conţineau fresce sau icoane şi într-una dintre ele se căsca o deschidere întunecată, pe unde – am bănuit
– se cobora spre criptă. Nu-mi era greu să-mi imaginez generaţii de ţărani închinându-se aici şi în biserica mai veche, care se înălţase pe acest loc înainte.
— 660 —
După un răstimp care mi s-a părut o veşnicie, incantaţia încetă.
Oamenii îşi plecară capetele încă o dată şi se întoarseră pentru a ieşi din biserică, unii oprindu-se ici şi colo pentru a săruta o icoană sau pentru a aprinde lumânări pe care le aşezau apoi în sfeşnicul de fier de la intrare. Clopotele începură să bată din nou, şi i-am urmat pe săteni afară, unde soarele, vântul şi câmpul verde din jur ne izbiră
iar privirile. O masă lungă fusese aşezată sub nişte copaci, câteva femei descopereau deja vase cu mâncare şi turnau ceva din urcioare de lut. Apoi am văzut că mai exista aici un al doilea foc, unul mai mic, deasupra căruia se frigea un miel la proţap. Doi bărbaţi îl roteau mereu deasupra cărbunilor, iar aroma lui îmi stârni o poftă
primitivă, lăsându-mi apă în gură. Baba Ianka ne umplu farfuriile şi ne conduse pe o pătură, departe de mulţime. Acolo am întâlnit-o pe sora ei, care arăta la fel ca ea, fiind doar ceva mai înaltă şi mai subţire. Am înfulecat cu toţii din mâncarea delicioasă; chiar şi Ranov, încrucişându-şi cu grijă picioarele în pantalonii scumpi de oraş, părea aproape mulţumit. Ceilalţi săteni se opreau pentru a ne saluta şi a le întreba pe cele două bătrâne când vor cânta – un interes pe care ele îl tratau cu demnitatea unor stele ale operei.
Când nu mai rămase nimic din mielul fript, iar femeile curăţau farfuriile deasupra unei găleţi de lemn, am observat trei bărbaţi care aduseseră instrumente muzicale şi se pregăteau să cânte. Unul dintre ei avea cel mai vechi instrument pe care îl văzusem vreodată
– un sac dintr-o piele albă de animal, din care ieşeau ţevi de lemn.
Era în mod cert un fel de cimpoi, iar Ranov ne spuse că era un străvechi instrument bulgăresc, gaida, confecţionat din piele de capră. Bătrânul care îl ţinea în braţe îl umflă treptat, ca pe un balon mare; procesul dură zece minute bune şi, la sfârşitul lui, bărbatul era roşu-aprins la faţă. Apoi îl prinse sub braţ şi suflă într-o ţeavă, drept care toată lumea strigă şi aplaudă. Avea un sunet de animal, un chelălăit sonor, un ţipăt sau un behăit, şi Helen izbucni în râs.
— Ştii, îmi spuse, cimpoiul există în toate culturile pastorale din
— 661 —
lume.
Bătrânul începu să cânte şi după o clipă ceilalţi doi i se alăturară, unul cu un fluier lung din lemn, al cărui glas spirala în jurul nostru aidoma unei panglici fluide, iar celălalt bătând într-o tobă din piele.
Câteva femei se ridicară şi formară un şir, iar un bărbat cu o batistă
albă, aşa cum văzusem şi la Stoicev acasă, le conduse în jurul pajiştii. Cei prea bătrâni şi prea neputincioşi pentru a juca rămaseră
locului, zâmbind cu gurile lor ştirbe şi bătând tactul cu palma ori cu bastoanele.
Baba Ianka şi sora ei şedeau tăcute, ca şi când vremea lor încă nu sosise. Aşteptară până când fluieraşul le chemă, gesticulând şi zâmbind, şi până ce întreaga audienţă se alătură invitaţiei lui.
Prefăcându-se mai întâi că ezită, în cele din urmă se ridicară şi se apropiară de muzicanţi, mână în mână. Peste întreaga adunare se aşternu liniştea şi gaida îngână o scurtă introducere. Cele două
bătrâne începură să cânte, ţinându-se de mijloc una pe alta, iar melodia lor – o armonie răscolitoare, aspră şi minunată – părea emisă de un singur trup. Sunetul instrumentului urmă un crescendo, iar apoi cele trei voci – ale femeilor şi a caprei – se împletiră şi se revărsară asupra noastră ca un geamăt al pământului însuşi. Am văzut cum ochii lui Helen se umplu de lacrimi – ceva atât de neobişnuit pentru ea, încât am cuprins-o cu braţul în văzul tuturor.
După ce bătrânele cântară cinci sau şase melodii, întrerupte de strigătele apreciative ale mulţimii, toată lumea se ridică – la ce semnal, nu mi-am putut da seama, până ce l-am văzut pe preot apropiindu-se iar. Purta icoana Sfântului Petko, acum drapată în catifea roşie, iar în spatele lui mergeau doi băieţi care purtau rase negre şi duceau câte o icoană complet acoperită cu un văl de mătase albă. Procesiunea îşi continuă drumul spre cealaltă latură a bisericii, urmată de muzicanţii care intonau o melodie sumbră, şi se opri între zidul lăcaşului şi cercul de foc. Flăcările se stinseseră şi în
— 662 —
urma lor rămăsese doar un inel de jar, infernal de adânc şi de roşu.
Fuioare de fum se ridicau când şi când din el, de parcă dedesubt zăcea o creatură vie, respirând. Preotul şi ajutoarele sale se opriră
lângă zidul bisericii, ţinând odoarele în faţa lor.
În final, muzicanţii începură o nouă melodie – energică şi gravă
în acelaşi timp – şi, unul câte unul, sătenii care puteau dansa ori măcar merge în picioare formară un şir lung, şerpuit, care înconjură
