imediat cu vălul. Nu mi-am luat privirea de la Ranov. Preotul le binecuvânta pe dansatoare, iar fratele Ivan le conduse într-o parte, oferindu-le câte un pahar cu apă. Baba Ianka ne aruncă o privire mândră când se îndepărtă, roşie la faţă, zâmbind şi aproape făcându-ne complice cu ochiul, iar eu şi Helen ne-am înclinat în faţa ei, la fel de uluiţi amândoi. M-am uitat atent la picioarele ei când a trecut pe lângă noi; tălpile bătrâne, goale nu păreau să fi suferit câtuşi de puţin, ca şi cele ale băbuţei cu ochi înceţoşaţi, de altfel.
Dogoarea focului li se reflecta doar pe feţe, ca o arsură.
— Dragonul, murmură Helen în vreme ce le priveam.
— Da. Trebuie să aflăm unde este păstrată icoana aceea şi cât de veche este. Vino! Preotul ne-a promis un tur al bisericii.
— Dar ce facem cu Ranov? întrebă ea fără a privi în jur.
— Va trebui să ne rugăm să nu-i treacă prin minte să vină după
noi. Nu cred că a văzut icoana.
Preotul tocmai reintra în biserică, iar enoriaşii începuseră să se risipească. L-am urmat fără grabă şi l-am găsit aşezând icoana lui Sveti Petko înapoi pe podiumul ei. Celelalte două icoane nu se zăreau nicăieri. I-am mulţumit şi i-am spus, în engleză, cât de splendidă mi s-a părut ceremonia, gesticulând şi arătând spre curte.
Părea mulţumit. Apoi am făcut un semn cu mâna în jurul bisericii şi
— 667 —
mi-am ridicat sprâncenele.
— Putem face un tur?
— Un tur?
Se încruntă gânditor pentru o secundă, dar imediat surâse din nou, rugându-ne să-l aşteptăm doar să-şi scoată veşmintele de sărbătoare. Când s-a întors, în sutana neagră obişnuită, ne-a condus în fiece nişă laterală, arătând spre ikoni şi Hristos, şi spre alte elemente cu privire la care pricepeam mai mult sau mai puţin ce vrea să spună. Părea să ştie o sumedenie de amănunte despre istoria locului; păcat însă că nu-l puteam înţelege! În cele din urmă l-am întrebat unde erau celelalte icoane şi ne-a făcut semn spre deschizătura întunecată pe care o remarcasem mai devreme într-una dintre capelele laterale. Se pare că fuseseră duse din nou în criptă, acolo unde erau păstrate, şi preotul îşi luă lanterna pentru a ne conduce jos.
Treptele din piatră erau abrupte, iar aerul rece ce urca spre noi lăsa impresia că în biserică era chiar cald. I-am luat mâna lui Helen şi am strâns-o într-a mea în vreme ce urmam fasciculul de lumină al lanternei. Mica încăpere de dedesubt nu era pe deplin cufundată în beznă; două suporturi de lumânări licăreau lângă un altar şi, după o clipă, am observat vag că nu era totuşi un altar, ci un relicvariu din alamă, acoperit în parte cu o pânză roşie, cu broderii bogate.
Deasupra lui se aflau cele două icoane cu rame din argint, Fecioara şi – m-am apropiat cu un pas – cavalerul şi dragonul.
— Sveti Petko, ne înştiinţă preotul cu mândrie, atingând relicvariul.
Am arătat spre Fecioară şi ne-a explicat ceva ce avea legătură cu Bacikovski manastir, deşi doar atât am putut înţelege. Apoi am făcut semn spre cealaltă icoană, iar preotul ne-a zâmbit larg.
— Sveti Gheorghi, spuse el arătând spre cavaler. Apoi întinse degetul spre dragon: Drakula.
— Cuvântul înseamnă probabil „dragon”, mă avertiză Helen.
— 668 —
Am înclinat din cap.
— Cum l-am putea întreba cât de veche crede el că este icoana?
— Star? Staro? bâigui Helen.
Preotul clătină din cap, arătându-şi acordul.
— Mnogo star, declară el solemn.
L-am privit muţi, apoi am ridicat mâna şi am numărat pe degete.
Trei? Patru? Cinci? Tânărul preot surâse. Cinci. Cinci degete – deci circa cinci sute de ani.
— Crede că e din secolul al XV-lea, îmi traduse Helen. Doamne, cum îl vom întreba acum de unde provine?
Am arătat spre icoană, mi-am rotit mâna în jurul criptei şi am indicat spre biserica de deasupra noastră. Când a înţeles ce doream, preotul ne-a răspuns cu gestul care denotă, pentru oricine, ignoranţa: ridică din umeri şi, concomitent, din sprâncene. Nu ştia.
Părea să ne spună că icoana se afla aici de sute de ani, dar unde fusese înainte de asta el, unul, nu avea habar.
În cele din urmă se întoarse, tot zâmbind, şi ne-am pregătit să-l urmăm pe scările abrupte, în sus. Şi am fi părăsit acel loc pentru totdeauna, pierzând definitiv orice speranţă, dacă Helen nu şi-ar fi prins tocul subţire al pantofului între două dale de piatră. Oftă de enervare – ştiam că nu are la ea o altă pereche de pantofi – şi m-am aplecat repede pentru a-i elibera piciorul. Preotul aproape că nu se mai vedea în faţă, dar lumânările de lângă relicvariu dădeau suficientă lumină pentru a putea vedea ce era gravat pe partea verticală a ultimei trepte de jos, chiar lângă piciorul ei. Era un mic dragon, vag trasat, dar neîndoielnic şi evident acelaşi cu cel din cartea mea. M-am lăsat în genunchi pe pardoseală şi am urmat conturul cu degetele. Îmi era atât de familiar, încât l-aş fi putut grava eu însumi acolo. Helen se ghemui lângă mine, uitând de pantof.
— Dumnezeule! exclamă ea. Ce e oare locul ăsta?
— Sveti Gheorghi, am răspuns încet. Aici trebuie să fie Sveti
— 669 —
Gheorghi.
Mă privi în lumina palidă, cu părul căzându-i în ochi.
— Dar biserica datează din secolul al XVIII-lea! obiectă, însă
imediat chipul i se lumină. Crezi că…
— Multe biserici sunt clădite pe fundaţii mult mai vechi, nu-i aşa? Şi ştim că aceasta a fost reconstruită după ce turcii au ars lăcaşul iniţial. N-ar fi putut fi aceasta biserica unei mănăstiri de mult uitate de toată lumea? E posibil să fi fost reclădită decenii sau secole mai târziu şi redenumită în amintirea martirului pe care oamenii încă nu-l uitaseră.
