cu ea. Omul era aproape complet acoperit cu un cearceaf alb; una din mâinile lui pipăia marginea patului, de parcă ar fi vrut să afle astfel limitele spaţiului disponibil, punctul dincolo de care ar fi putut cădea dacă nu era atent; cealaltă mână îi tremura pe pielea
— 637 —
lăsată a gâtului.
Al doilea ocupant al camerei, mai în puteri, şedea pe scaunul din lemn, iar alături, sprijinit de perete, se afla un baston, ca şi cum drumul de la pat la scaun fusese unul lung şi greu. Era îmbrăcat în rasă neagră, fără cingătoare peste abdomenul proeminent. Ochii lui, imenşi, albaştri şi evident funcţionali se întoarseră spre noi când am intrat. Părul şi favoriţii i se răsculaseră aidoma unor ierburi albe în jurul feţei, iar capul îi era neacoperit. Asta îi conferea un aspect mai anormal şi mai bolnav decât orice alt amănunt – capul acela gol într-o lume în care toţi cei din jur purtau întotdeauna potcapuri negre.
Acest călugăr cu ţeasta neacoperită ar fi putut fi întruchiparea vreunui profet într-o Biblie de secol XIX, numai că expresia de pe chipul lui nu era nicidecum vizionară. Monahul îşi încreţi nasul în sus, de parcă i-am fi mirosit urât, îşi muşcă buzele la colţuri, îngustându-şi şi redeschizându-şi ochii larg la fiecare câteva minute.
N-aş fi putut spune dacă era temător, amuzat într-un fel drăcesc sau batjocoritor, fiindcă expresia i se schimba mereu. Trupul şi mâinile i se odihneau în scaunul şubred, ca şi cum toate gesturile pe care le-ar fi putut schiţa fuseseră absorbite de chipul lui extrem de mobil. Mi-am întors privirile.
Ranov discuta cu bibliotecarul, care arătă cu mâna în jurul încăperii.
— Bătrânul din scaun este Pondev, traduse ghidul nostru. Fratele Ivan ne previne că ne putem aştepta la foarte puţine vorbe coerente din partea lui.
Ranov se apropie precaut, parcă temându-se că fratele Anghel îl va muşca, şi îl privi în faţă. Călugărul – Pondev – îşi roti capul pentru a se uita la rândul lui la el – un gest ca al unui animal în cuşca de la grădina zoologică. Ranov păru să încerce să facă
prezentările, iar după o secundă ochii de un albastru suprarealist ai fratelui Anghel se îndreptară asupra noastră. Faţa i se încreţi şi zvâcni. Apoi începu să vorbească şi cuvintele i se revărsară într-un
— 638 —
torent urmat de un huruit aspru, un fel de mârâit. Îşi ridică o mână
în aer şi schiţă un gest, ceva între o cruce şi o încercare de a ne ţine la distanţă.
— Ce spune? l-am întrebat pe Ranov în şoaptă.
— Numai aiureli, replică el, interesat. N-am mai auzit niciodată
ceva asemănător. Par a fi parţial rugăciuni – superstiţii din liturghia lor – şi parţial ceva despre sistemul de troleibuze din Sofia.
— Puteţi încerca să-l întrebaţi ceva? Spuneţi-i că suntem istorici la fel ca el şi că vrem să ştim dacă un grup de pelerini a venit aici din Valahia via Constantinopol, la sfârşitul secolului al XV-lea, transportând o relicvă sfântă.
Ranov ridică din umeri, dar îi adresă întrebarea, iar fratele Anghel răspunse cu o învălmăşeală de silabe, clătinând din cap.
Asta însemna oare da sau nu?
— Alte aiureli, preciză Ranov. De data asta parcă ar fi ceva despre invazia turcilor în Constantinopol.
Brusc ochii călugărului se limpeziră, ca şi cum ne observaseră cu adevărat abia acum. În mijlocul torentului său straniu de cuvinte – o limbă să fi fost, oare? – am auzit distinct numele «Atanas Anghelov».
— Anghelov! am strigat, adresându-mă direct monahului. L-ai cunoscut pe Atanas Anghelov? Îţi aminteşti să fi lucrat cu el?
Ranov ascultă atent.
— Ceea ce spune e încă în mare parte fără sens, dar voi încerca să
traduc ce zice. Fiţi atenţi.
Începu să redea vorbele călugărului, rapid şi pe un ton lipsit de pasiune; oricât de mult îmi displăcea personajul, nu puteam să nu-i admir priceperea.
— Am lucrat cu Atanas Anghelov. Cu ani în urmă, poate secole.
Era nebun. Stinge lumina acolo, îmi face rău la picioare. Voia să ştie totul despre trecut, dar trecutul nu vrea să fie cunoscut. Zice nu, nu, nu. Şi sare şi te răneşte. Voiam să iau numărul unsprezece, dar ăsta
— 639 —
nu mai merge în cartierul nostru. În orice caz, tovarăşul Dimitrov a anulat banii pe care trebuia să-i primim, pentru binele poporului.
Un popor bun.
Ranov trase aer în piept, timp în care probabil că rată ceva, dat fiind că şuvoiul de cuvinte al fratelui Anghelov nu se opri. Bătrânul zăcea încă în scaun, nemişcat de la gât în jos, dar capul i se clătina, iar trăsăturile feţei i se contractaseră.
— Anghelov a găsit un loc periculos, a găsit un loc numit Sveti Gheorghi, a auzit cântecul. Acolo au îngropat ei un sfânt şi au dansat pe mormântul lui. Pot să vă ofer puţină cafea, dar e numai grâu măcinat, grâu şi mizerie. N-avem nici măcar pâine.
Am îngenuncheat în faţa bătrânului călugăr şi i-am luat mâna în palma mea, deşi mi s-a părut că Helen ar vrea să mă împiedice.
Degetele îi erau moi ca un peşte mort, albe şi pufoase, cu unghiile galbene şi ciudat de lungi.
— Unde e Sveti Gheorghi? l-am implorat.
Simţeam că în câteva secunde voi izbucni în plâns, în faţa lui Ranov, a lui Helen şi a celor două creaturi uscate de vreme în temniţa lor.
Ranov se ghemui lângă mine, încercând să prindă privirile rătăcitoare ale monahului.
— Kde e Sveti Gheorghi?
Dar fratele Anghel se retrăsese deja într-o lume îndepărtată.
