Am nevoie să mănânc şi să beau nişte vin roşu sau coniac, dacă
găsim aşa ceva. Adu-mi un prosop acolo, la chiuvetă. Am să-mi spăl gâtul şi să-l bandajez.
Pragmatismul ei pasionat era contagios, şi m-am supus imediat.
— Mai târziu, continuă ea, vom merge în biserică şi-mi voi spăla rana cu apă sfinţită, când nu ne va vedea nimeni. Dacă am să pot suporta înseamnă că avem încă speranţe mari. Ce ciudat – adăugă, şi m-am bucurat văzându-i din nou zâmbetul cinic –, totdeauna am
— 631 —
crezut că ritualurile astea bisericeşti sunt nişte aiureli, şi încă mai cred.
— El însă nu pare să creadă că sunt nişte aiureli.
Am ajutat-o să-şi spele gâtul cu buretele, evitând cu grijă rănile deschise, şi am vegheat la uşă în timp ce s-a îmbrăcat. Mi s-a părut atât de cumplit să văd leziunea aceea de aproape, încât pentru o clipă am crezut că trebuie să ies pentru a-mi vărsa lacrimile afară.
Cu toate că se mişca greu, hotărârea era vizibilă pe chipul ei. Îşi înfăşură la gât obişnuita eşarfă şi găsi în bagaj un şnur pe care agăţă
crucifixul – unul mai solid, speram. Cearceaful de pe pat era pătat, cu stropi mici însă.
— O să-i lăsăm pe călugări să creadă… Ei bine, au găzduit femei în dormitorul lor, spuse Helen pe tonul ei direct. În mod cert, nu e pentru prima dată că vor trebui să spele puţin sânge de pe aşternuturi.
Când am ieşit din biserică, Ranov aştepta în curte. La vederea lui Helen, îşi îngustă pleoapele.
— Ai dormit până târziu, spuse el acuzator.
I-am studiat atent privirea tăioasă, dar ochii lui nu mi s-au părut mai reci decât de obicei; doar mohorâţi şi cenuşii pe fondul zâmbetului neplăcut.”
— 632 —
Capitolul 67
„Mi se păruse exasperantă reticenţa lui Ranov de a ne conduce la Rila, însă entuziasmul pe care-l arăta acum, în drum spre Bacikovo, era chiar mai neliniştitor. Pe drum ne arăta diverse privelişti, multe dintre ele interesante în ciuda comentariilor lui continue. Am încercat să nu schimb prea multe priviri cu Helen, dar eram sigur că
şi ea simte aceeaşi apăsare deranjantă. Iar acum trebuia să ne mai facem griji şi din cauza lui József. De la Plovdiv, drumul era îngust şi şerpuia, mărginit pe o latură de albia pietroasă a unui râu, iar pe cealaltă de stânci înalte. Treptat, intram din nou între munţi; în Bulgaria niciodată nu poţi fi departe de munţi. Am remarcat acest lucru cu glas tare, iar Helen, care privea pe fereastra maşinii, încuviinţă cu o mişcare a capului.
— Balkan înseamnă «munte» în limba turcă.
Intrarea în mănăstire nu era impunătoare; am oprit pur şi simplu pe marginea drumului într-o parcare noroiasă, iar de acolo am mers pe jos până la poartă. Bacikovski manastir se înălţa printre dealuri înalte şi sterpe, în parte stâncă goală, în parte împădurite, nu departe de râul îngust; chiar şi la începutul verii, peisajul era deja uscat, şi îmi imaginam cu uşurinţă cât de preţioasă trebuie să fi fost pentru călugări sursa aceea de apă. Zidurile exterioare aveau aceeaşi nuanţă cenuşie ca stâncile din jur. Acoperişul era îmbrăcat în olane roşietice, aşa cum văzusem pe casa lui Stoicev şi pe o sumedenie de alte case şi biserici. Intrarea în mănăstire se făcea printr-o arcadă largă, la fel de întunecată ca o gaură în pământ.
— Putem intra pur şi simplu? l-am întrebat pe Ranov.
Clătină din cap, ceea ce însemna «da», şi am păşit în atmosfera rece şi întunecată a arcadei. Am avut nevoie de câteva secunde pentru a o străbate, şi în acele momente petrecute între zidurile groase ale mănăstirii nu am auzit altceva decât ecoul paşilor noştri.
— 633 —
Poate că mă aşteptasem la un alt spaţiu vast, ca acela de la Rila; frumuseţea şi intimitatea curţii principale de la Bacikovo mi-a smuls un suspin, iar Helen murmură şi ea ceva. Biserica ocupa cea mai mare parte a curţii, cu turnurile sale roşii, colţuroase, în stil bizantin.
Aici nu existau cupole aurite, ci doar o străveche eleganţă – cele mai simple materiale de construcţie dispuse în forme armonioase. Pe turnuri se înfăşurau viţe; la umbra lor creşteau copaci; un chiparos impresionant se înălţa aidoma unei turle. Trei călugări în rase negre şi cu potcapuri şedeau vorbind lângă biserică. Siluetele lor aruncau petice de umbră în curtea însorită, iar o adiere uşoară flutura frunzele în copaci. Spre surprinderea mea, ici şi colo se vedeau găini scurmând printre dalele vechi de piatră, iar un pisoi vărgat alerga după ceva ce se ascunsese într-o crăpătură a zidului.
Ca şi la Rila, interiorul mănăstirii, cu galerii lungi, era din piatră
şi lemn. Partea de jos a unor galerii, asemenea porticului, era acoperită cu fresce decolorate de vreme. În afara celor trei călugări, a găinilor şi a pisoiului, nu mai părea a fi nimeni prin preajmă.
Eram singuri acolo, singuri în Bizanţ.
Ranov se apropie de monahi şi începu o discuţie cu ei; eu şi Helen am rămas în spate. După o clipă, se întoarse la noi.
— Stareţul e plecat, dar bibliotecarul e aici şi ne poate ajuta.
Nu mi-a plăcut acel «ne», dar n-am spus nimic.
— Puteţi vizita biserica în timp ce eu mă duc să-l caut, adăugă el.
— Venim şi noi, replică Helen ferm, şi l-am urmat pe unul dintre călugări. Bibliotecarul lucra într-o încăpere de la primul etaj; când am intrat, se ridică de la birou pentru a ne întâmpina. Camera era goală, cu unde sunt cărţile şi manuscrisele. În afara celor două
volume de pe birou, nimic nu arăta că ne-am fi aflat într-o bibliotecă.
— Dumnealui este fratele Ivan, ni-l prezentă Ranov.
Călugărul se înclină în faţa noastră, fără a întinde mâna. De fapt, ţinea ambele mâini în mânecile lungi ale rasei, încrucişate pe
— 634 —
abdomen. Mi-a trecut prin minte că nu voia să se atingă de Helen.
Acelaşi gând i-a venit probabil şi ei, fiindcă s-a tras înapoi, rămânând aproape în spatele meu. Ranov a schimbat cu el câteva cuvinte.
— Fratele Ivan vă roagă să vă aşezaţi.