Sveti Gheorghi nu era departe de Bacikovo. N-am putut găsi nicio legătură între regiunea Bacikovo şi hărţile voastre, dar există o scrisoare de la începutul secolului al XVI-lea, adresată de stareţul de la Bacikovo celui de la Rila. N-am îndrăznit să v-o arăt în prezenţa amicului nostru. În scrisoare se spune că stareţul de la Bacikovo nu mai are nevoie de ajutorul celui de la Rila sau al oricăror altor clerici pentru a elimina erezia de la Sveti Gheorghi, fiindcă mănăstirea a fost arsă, iar călugării de acolo s-au împrăştiat pe la alte lăcaşuri.
Expeditorul îl avertizează totodată pe stareţul de la Rila să fie foarte atent la toţi călugării proveniţi de acolo sau la cei care ar putea împrăştia ideea că balaurul sau dragonul l-a răpus pe Sveti
— 620 —
Gheorghi – Sfântul Gheorghe fiindcă acesta este semnul ereziei lor.
— Că dragonul l-a răpus pe… Staţi puţin! am exclamat. Vă
referiţi la fraza despre monstru şi sfânt? Chiril spunea că grupul de călugări căuta o mănăstire în care se afla un semn că sfântul şi monstrul erau egali.
— Sfântul Gheorghe este una dintre cele mai importante figuri ale iconografiei bulgare. Ar fi o stranie răsturnare de situaţie ca balaurul să fie ce-l care-l răpune pe Sfântul Gheorghe. Dar amintiţi-vă că valahii căutau o mănăstire în care se afla deja semnul, fiindcă
acela ar fi fost locul potrivit pentru ca trupul lui Dracula să fie reunit cu capul lui. Acum încep să mă întreb dacă n-a existat cumva o erezie mai amplă, despre care nu avem cunoştinţă – una despre care s-a ştiut probabil în Constantinopol sau în Valahia, ori poate despre care a ştiut însuşi Dracula. Ordinul Dragonului avea propriile convingeri spirituale, în afara canoanelor bisericeşti? Este posibil să fi dat naştere într-un fel vreunei erezii? Niciodată înainte nu mi-a trecut prin minte o astfel de posibilitate. Trebuie să vă
duceţi la Bacikovo şi să-l întrebaţi pe stareţul de acolo dacă ştie ceva despre această egalitate sau inversare a rolurilor între sfânt şi monstru. Trebuie să-l întrebaţi însă în secret. În scrisoarea pe care i-o voi trimite – şi pe care ghidul vostru o va cere pentru a o citi – voi scrie doar că vreţi să faceţi cercetări cu privire la rutele de pelerinaj, dar trebuie să găsiţi o modalitate de a vorbi singuri cu el. În plus, există acolo un călugăr care a fost înainte un reputat specialist şi care a studiat istoria lăcaşului Sveti Gheorghi. A lucrat cu Atanas Anghelov şi a fost a doua persoană care a văzut „ Cronica” lui Zaharia. Îl chema Pondev când l-am cunoscut eu, dar nu ştiu ce nume poartă acum, după ce s-a călugărit. Stareţul vă poate ajuta să-l identificaţi. Şi mai e ceva. Nu am aici o hartă a regiunii Bacikovo, dar cred că undeva la nord-est de mănăstire se află o vale lungă, şerpuită, prin care curgea probabil un râu. Îmi amintesc că am văzut-o şi am vorbit despre ea cu monahii, când am vizitat zona,
— 621 —
dar acum nu-mi amintesc cum spuneau ei că se numeşte. Ar putea fi oare această vale coada dragonului nostru? Şi dacă da, care ar fi atunci aripile? Munţii, poate? Trebuie să le identificaţi şi pe ele.
Aş fi vrut să îngenunchez în faţa lui Stoicev şi să-i sărut picioarele.
— Dar dumneavoastră nu veniţi cu noi?
— M-aş certa chiar şi cu nepoata mea pentru a veni, replică el, surâzându-i Irinei, dar mi-e teamă că astfel n-aş face decât să
stârnesc şi mai multe suspiciuni. Dacă Ranov va bănui că eu sunt încă interesat de aceste cercetări, va fi şi mai atent. Dacă puteţi, treceţi pe la mine imediat ce vă întoarceţi la Sofia. Mă voi gândi la voi mereu şi vă doresc să aveţi o călătorie uşoară şi să găsiţi ceea ce căutaţi. Iată, trebuie să luaţi asta.
Bătrânul profesor puse un obiect mic în mâna lui Helen, iar ea îşi închise rapid degetele peste el, astfel că nu am văzut ce anume era şi nici unde l-a pus ea pe urmă.
— Domnul Ranov a lipsit deja prea mult timp, pentru obiceiurile lui, observă ea.
Am privit-o scurt.
— Să mă duc să văd ce face?
Învăţasem să mă încred în instinctele ei, şi m-am apropiat de poarta principală fără să-i mai aştept răspunsul. Imediat ce am ieşit din curte, l-am văzut pe Ranov vorbind cu un alt bărbat lângă un automobil lung şi albastru. Celălalt era un tip înalt şi elegant într-un costum de vară, cu pălăria pe cap, şi ceva în înfăţişarea lui m-a determinat să mă retrag repede în umbra porţii. Cei doi se aflau în mijlocul unei discuţii aprinse, care se întrerupse brusc. Insul elegant îi altoi lui Ranov o palmă pe umăr şi se aşeză la volanul maşinii. În clipa aceea am simţit eu însumi atingerea prietenească a mânecii sale; cunoşteam gestul, fiindcă palma aterizase şi pe umărul meu odată. Oricât de incredibil ar fi părut, bărbatul care părăsea acum parcarea prăfuită a mănăstirii era Géza József. M-am strecurat
— 622 —
înapoi în curte şi m-am întors cât de repede am putut la Helen şi Stoicev. Helen îmi aruncă o privire întrebătoare; poate că şi ea învăţase să se încreadă în instinctele mele. Am tras-o deoparte pentru o clipă şi, cu toate că părea derutat, profesorul se dovedi prea politicos pentru a interveni.
— Cred că József e aici, am şoptit. Nu i-am văzut faţa, dar un tip care semăna bine cu el tocmai discuta cu Ranov.
— Rahat! exclamă Helen în şoaptă.
Cred că aceea a fost prima şi ultima dată când am auzit-o rostind un asemenea cuvânt. O clipă mai târziu, Ranov apăru în grabă.
— E timpul pentru cină, declară el, şi m-am întrebat dacă regreta cumva că ne lăsase singuri cu Stoicev timp de câteva minute. Din tonul lui mi-am dat seama că nu mă zărise afară. Haideţi! Vom mânca.
Masa de seară în liniştea mănăstirii a fost delicioasă, servită de doi călugări. Câţiva turişti şedeau probabil la casa de oaspeţi, la fel ca noi, şi am remarcat că unii dintre ei nu vorbeau bulgara. Cei care vorbeau în germană veniseră probabil în vacanţă, din Germania de Est – mi-am spus –, iar ceilalţi erau poate cehi. Am mâncat cu poftă, aşezaţi la o masă lungă, călugării luându-şi cina la o masă alăturată.
Mintea mi-a zburat cu plăcere la paturile strâmte care ne aşteptau.
Nu avusesem nicio clipă de singurătate cu Helen, dar ştiam că se gândea la prezenţa lui József. Ce treabă avea el cu Ranov? Sau, mai degrabă, ce anume voia de la noi? Mi-am amintit avertismentul ei, că eram urmăriţi. Cine îi spusese lui József unde ne aflam?
Fusese o zi obositoare, dar eram atât de nerăbdător să mergem la Bacikovo, încât aş fi pornit bucuros la drum imediat, dacă astfel am fi putut ajunge acolo mai repede. Dar trebuia să dormim mai întâi, să ne pregătim pentru călătoria de a doua zi. Printre sforăiturile berlinezilor şi ale praghezilor, aveam să aud vocea lui Rossi discutând despre cine ştie ce amănunt controversat din lucrarea noastră şi pe cea a lui Helen spunând, oarecum amuzată de lipsa
— 623 —
mea de perspicacitate, «Fireşte că mă voi căsători cu tine».”
— 624 —
Capitolul 65
iunie 1962
Iubita mea fiică,
Suntem bogaţi, ştii asta, datorită unor lucruri teribile care ni s-au întâmplat mie şi tatălui tău. I-am lăsat lui cea mai mare parte a banilor, pentru îngrijirea ta, dar mi-au rămas suficienţi pentru a-mi ajunge pe parcursul îndelungii mele căutări – un asediu, i-aş putea spune.
Am schimbat o sumă în Zürich cu aproape doi ani în urmă şi am deschis un cont bancar sub un nume pe care nu-l voi spune nimănui, niciodată. Contul e substanţial.
Retrag bani din el o dată pe lună, pentru a-mi plăti camerele închiriate, intrările la arhive, mâncarea la restaurante. Cheltuiesc cât mai puţin posibil, pentru ca într-o zi să-ţi dau ţie tot ce-mi va rămâne, micuţa mea, atunci când vei fi devenit femeie.
Mama ta iubitoare,
