Helen Rossi
iunie 1962
Iubita mea fiică,
Astăzi a fost una dintre acele zile rele. (N-am să
expediez niciodată vederea aceasta. Dacă voi trimite vreodată una dintre cele pe care le scriu, aceasta nu se va număra printre ele.) Azi a fost una dintre zilele în care nu-mi pot aminti dacă îl caut pe diavolul acela sau pur şi simplu fug de el. Stau în faţa oglinzii, o oglindă veche în camera mea de la Hotel d’Este; sticla are pete ca nişte licheni crescuţi pe suprafaţa ei curbată. Îmi scot eşarfa şi pipăi cicatricea de la gât, o urmă roşie care nu se vindecă
niciodată pe deplin. Mă întreb dacă mă vei găsi înainte
— 625 —
să-l găsesc eu pe el. Mă întreb dacă el mă va găsi înainte de a-l găsi eu. Mă întreb de ce nu m-a găsit încă. Mă
întreb dacă te voi mai revedea vreodată.
Mama ta iubitoare,
Helen Rossi
august 1962
Iubita mea fiică,
Când ai venit pe lume, părul tău era negru şi lipit de pielea capului în bucle. După ce te-au spălat şi te-au şters, a devenit un pufuşor moale în jurul feţei tale, negru ca al meu, dar şi arămiu ca al tatălui tău. Zăceam ameţită de morfină, te ţineam în braţe şi urmăream nuanţele părului tău trecând de la negrul ca de ţigan la o culoare strălucitoare şi înapoi la negru. Totul la tine era parcă
lucios şi strălucitor; te-am lustruit şi te-am conturat în mine fără a şti măcar ce fac. Degetele tale erau aurii, pielea obrazului rozalie, genele şi sprâncenele semănau cu penele puilor de corb. Fericirea îmi întrecea chiar şi amorţeala morfinei.
Mama ta iubitoare,
Helen Rossi
— 626 —
Capitolul 66
„M-am trezit devreme în patul meu din dormitorul bărbaţilor, la Rila; lumina soarelui începea să pătrundă prin ferestrele mici care dădeau în curte, iar unii dintre ceilalţi turişti dormeau încă duşi.
Auzisem prima chemare a clopotelor, în întuneric, iar acum băteau din nou. Primul meu gând când am deschis ochii a fost la Helen, care spusese că se va mărita cu mine. Voiam s-o văd din nou, cât mai curând posibil, voiam să găsesc un moment pentru a o întreba dacă ziua de ieri fusese doar un vis. Lumina care învăluia curtea era un ecou al fericirii mele, iar aerul dimineţii îmi părea incredibil de proaspăt – exultând veacuri de prospeţime.
Dar Helen nu venise la masa de dimineaţă. Ranov era acolo, morocănos ca de obicei, fumând, până ce un călugăr l-a rugat să
iasă în curte pentru a-şi termina ţigara. Imediat după ce am mâncat, m-am dus spre dormitorul femeilor, unde mă despărţisem de Helen cu o seară în urmă, şi am găsit uşa deschisă. Celelalte femei, din Cehia şi Germania, ieşiseră, lăsându-şi paturile ordonat strânse.
Helen părea că doarme încă; îi vedeam silueta în patul de lângă
fereastră. Era întoarsă cu faţa spre perete, şi am intrat tăcut, spunându-mi că era logodnica mea acum şi că aveam dreptul de a o săruta de bună dimineaţa, chiar şi într-o mănăstire. Am închis uşa în urma mea, sperând să nu treacă vreun călugăr prin dreptul ei.
Helen stătea cu spatele spre restul încăperii, pe patul de sub fereastră. Când m-am apropiat, s-a răsucit uşor spre mine, ca şi cum mi-ar fi simţit prezenţa. Capul îi era dat pe spate, cu ochii închişi şi buclele negre răvăşite pe pernă. Dormea adânc şi respira audibil, aproape hârâit. Mi-am spus că era probabil obosită după atâtea drumuri şi după mica plimbare de ieri, dar ceva în atitudinea ei m-a determinat să mă apropii, neliniştit. M-am aplecat, vrând s-o sărut înainte de a se trezi, dar apoi, într-o unică şi terifiantă fracţiune de secundă, am văzut paloarea verzuie a chipului ei şi sângele
— 627 —
proaspăt de pe gât. Acolo unde fusese cicatricea veche, aproape vindecată, în cea mai ascunsă parte a gâtului ei, două mici perforaţii sângerau, deschise şi roşii. Pe marginea cearceafului era de asemenea puţin sânge, şi ceva mai mult pe o mânecă a cămăşii de noapte albe şi ieftine, de când îşi ridicase probabil un braţ în somn.
Partea din faţă a cămăşii era trasă într-o parte şi uşor răsucită, astfel că unul dintre sâni era vizibil până aproape de sfârcul întunecat.
Am înregistrat toate aceste imagini într-o fracţiune de secundă, iar inima mi s-a oprit parcă în piept. Apoi am întins mâna şi am tras uşor cearceaful pentru a-i acoperi goliciunea, aşa cum aş fi învelit un copil în somn. În clipa aceea nu mă puteam gândi la niciun alt gest. Un hohot înfundat mi-a năvălit în gât, o frustrare pe care n-o mai resimţisem încă niciodată.
— Helen!
Am scuturat-o uşor de umăr, dar chipul ei a rămas imobil. Am observat cât de slăbită părea, ca şi cum durerea o chinuia chiar şi în somn. Unde era crucifixul? Mi-am amintit brusc de el şi am privit în jur. L-am găsit lângă piciorul meu; lanţul subţire era rupt. I-l smulsese oare cineva sau îl rupsese ea în timp ce dormea? Am scuturat-o din nou.
— Helen, trezeşte-te!
De data aceasta se mişcă, dar cu o anume iritare, şi m-am întrebat dacă nu cumva riscam să-i fac rău trezind-o prea brusc. După o secundă însă, deschise ochii, încruntându-se. Mişcările îi erau foarte slabe. Cât sânge pierduse oare în noaptea asta – în noaptea asta, în care eu dormisem adânc, la distanţă de numai un coridor? De ce o lăsasem singură, acum şi în oricare altă noapte?
— Paul, spuse ea, confuză parcă, ce faci aici?
Apoi încercă să se ridice şi descoperi dezordinea în care îi era cămaşa de noapte. Îşi duse mâna la gât în vreme ce eu o priveam cu o durere mută şi apoi o retrase cu un gest lent. Pe degete avea sânge vâscos, aproape uscat. Rămase cu ochii la ele, ridicându-le pe urmă
— 628 —
spre mine.
— Oh, Doamne!
Se ridică de-a binelea, şi am simţit un început de uşurare, în ciuda groazei pe care i-o citeam pe chip; dacă ar fi pierdut foarte mult sânge, ar fi fost prea slăbită chiar şi pentru această mişcare.
