imaginea era chiar ilară –, dar tulburările iscate printre călugări ar fi fost poate suficiente pentru a-l determina pe stareţ să-i caute lui Dracula un loc de îngropăciune creştină în altă parte. Poate că
stareţul nu avusese tăria de a distruge el însuşi trupul domnitorului ucis. Şi cine ştie ce îi făgăduise el înainte lui Dracula?
O unică imagine îmi reveni în amintire: palatul Topkapî din Istanbul, prin care mă plimbasem în acea dimineaţă însorită nu cu mult timp în urmă, şi porţile în stâlpii cărora călăii otomani înfigeau capetele duşmanilor răpuşi ai sultanului. Capul lui Dracula ar fi avut rezervat unul dintre stâlpii cei mai înalţi, mi-am spus – Ţepeş
tras în cele din urmă în ţeapă. Câţi oameni nu s-ar fi înghesuit să-l vadă, ca pe o dovadă a triumfului înregistrat de sultan? Helen îmi spusese odată că şi populaţia din Istanbul se temea de Dracula şi era alarmată la gândul că acesta şi-ar putea croi drum chiar până în oraşul lor. Acum, nicio tabără otomană nu mai avea de ce să
tremure la apropierea lui; sultanul îngenunchease în sfârşit regiunea aceea problematică şi putea aşeza un vasal al său pe tronul Valahiei, aşa cum intenţionase de ani buni să facă. Tot ce mai rămăsese din Ţepeş era un trofeu sinistru, cu ochii căscaţi şi mustaţa mânjită de
— 605 —
sânge.
Stoicev părea că are în faţa ochilor o imagine similară; îndată ce am fost siguri că fratele Rumen a ieşit, reluă pe un ton scăzut:
— Da, este foarte posibil. Dar cum ar fi putut lua călugării de la Panachrantos capul lui Dracula din palatul sultanului? Era cu adevărat o comoară, aşa cum l-a numit Ştefan în povestea sa.
— Cum am obţinut noi vizele de intrare în Bulgaria, ripostă
Helen, ridicând din sprâncene. Bacşiş! Din belşug. Mănăstirile erau sărace după cucerirea Constantinopolului, dar unele mai dispuneau încă de rezerve ascunse – monede de aur, giuvaiere, ceva cu care să
ispitească gărzile sultanului.
M-am gândit o clipă.
— În ghidul turistic al Istanbulului scrie că, după ce erau expuse o perioadă, capetele duşmanilor erau aruncate în Bosfor. Poate că a intervenit cineva de la Panachrantos în acest proces; ar fi fost mai puţin riscant decât să încerce să-l recupereze de pe poarta palatului.
— Pur şi simplu nu vom putea şti adevărul în această privinţă, conchise Stoicev, dar cred că domnişoara Rossi are dreptate. Capul lui Dracula este ceea ce căutau, cel mai probabil, călugării în Ţarigrad. Şi există un solid motiv de ordin teologic pentru acest lucru. Credinţa noastră ortodoxă afirmă că trupul trebuie să fie, pe cât posibil, întreg în moarte – noi nu practicăm incinerarea, spre exemplu –, fiindcă în Ziua Judecăţii toţi vom învia în trupurile noastre de carne.
— Cum rămâne atunci cu sfinţii şi cu relicvele lor, răspândite în lumea întreagă? Ei cum vor mai învia? Ca să nu mai spun că acum câţiva ani am văzut eu însumi în Italia cinci mâini ale Sfântului Francisc!
Stoicev râse.
— Sfinţii se bucură de privilegii speciale. Dar, cu toate că era un pasionat ucigaş de turci, Vlad Dracula în mod cert n-a fost un sfânt.
De fapt, Eupraxius era chiar îngrijorat pentru sufletul lui nemuritor
— 606 —
– cel puţin dacă e să dăm crezare istorisirii lui Ştefan.
— Sau pentru trupul lui nemuritor, completă Helen.
— Aşadar, poate că monahii de la Panachrantos i-au luat capul pentru a-l îngropa creştineşte, chiar cu riscul propriilor vieţi, iar ienicerii au observat furtul şi au început să-l caute, astfel că stareţul l-a trimis departe de Istanbul, în loc să-l îngroape acolo. Poate că se făceau pelerinaje în Bulgaria din când în când – am continuat eu privind spre Stoicev pentru confirmare – şi călugării au trimis capul pentru a fi îngropat la… la Sveti Gheorghi sau la o altă mănăstire bulgară cu care păstrau legătura. Iar apoi au sosit în Constantinopol călugării de la Snagov, prea târziu însă pentru a mai găsi capul şi a-l reuni cu trupul fostului domnitor. Stareţul de la Panachrantos a auzit despre acest lucru şi a vorbit cu ei, iar monahii de la Snagov au hotărât să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. În plus, trebuia să
plece imediat de aici, înainte ca ienicerii să afle şi despre ei.
— Excelente supoziţii, remarcă Stoicev cu un zâmbet plăcut. Aşa cum am mai spus, nu putem şti cu certitudine, fiindcă documentele de care dispunem se referă la aceste evenimente doar evaziv. Dar imaginea pe care aţi conturat-o pare convingătoare. Prin urmare, în cele din urmă vă vom determina să-i uitaţi pe negustorii olandezi!
Am simţit cum roşesc, în parte de plăcere, în parte de mâhnire, dar surâsul profesorului era prietenesc.
— Iar apoi otomanii au fost puşi în gardă mai întâi de prezenţa în oraş şi după aceea de plecarea călugărilor de la Snagov – preluă
Helen firul supoziţiilor –, astfel că au căutat prin mănăstiri şi au aflat că monahii poposiseră la Sfânta Irina, trimiţând apoi vestea oficialilor de pe traseu, poate la Edirne şi apoi la Haskovo. Acesta a fost primul mare oraş bulgar în care au ajuns călugării şi aici au fost… cum se spune?… reţinuţi.
— Da, încheie Stoicev. Oficialii otomani i-au torturat pe doi dintre ei pentru a afla amănunte, dar bravii călugări n-au dezvăluit nimic. Apoi turcii au percheziţionat căruţa şi n-au descoperit decât
— 607 —
provizii. Toate acestea ridică însă o întrebare: De ce n-au găsit otomanii trupul?
După o scurtă ezitare, am răspuns:
— Poate că nu căutau trupul; poate că erau încă în căutarea capului. Dacă în Istanbul ienicerii nu aflaseră mare lucru, poate credeau că grupul de la Snagov transporta capul. „Cronica” lui Zaharia menţionează că otomanii erau furioşi când au desfăcut câteva boccele şi n-au găsit decât mâncare. Corpul ar fi putut fi ascuns în pădurile din apropiere, dacă monahii ar fi fost preveniţi din vreme asupra iminenţei percheziţiei.
— Sau poate că au construit căruţa în aşa fel încât să aibă un compartiment special pentru a ascunde trupul, sublinie Helen.
— Dar un cadavru ar fi început să miroasă!
— Depinde de ceea ce crezi, replică ea cu unul dintre acele zâmbete enigmatice şi încântătoare.
— De ceea ce cred?
— Da. Vezi tu, un trup care e pe cale să devină mort viu, sau care a şi devenit, nu putrezeşte. Sau se descompune mult mai lent. În Europa de Est, conform tradiţiei, dacă sătenii suspectau un caz de vampirism, dezgropau cadavrul respectiv pentru a-i vedea gradul de descompunere şi, dacă nu era putrezit în mod corespunzător, îl distrugeau în mod ritual. Obiceiul încă se practică uneori, chiar şi în prezent.
Stoicev se cutremură.
— O practică bizară. Am auzit despre ea şi în Bulgaria, deşi acum este ilegală, fireşte. Biserica a descurajat întotdeauna profanarea mormintelor, iar acum guvernul combate toate superstiţiile – atât cât poate.
