– Ranov în persoană – nu lua nicidecum autobuzul. În cele din urmă
am avut câştig de cauză, dar acest lucru nu l-a împiedicat pe ghidul nostru să bombăne tot drumul din Sofia până la casa profesorului: Stoicev se folosise de celebritatea sa pentru a susţine idei superstiţioase şi antipatriotice; toată lumea ştia că refuzase să se dezică de neştiinţificul său ataşament faţă de Biserica Ortodoxă; avea un fiu care studia în Germania de Est şi era aproape la fel de rău ca părintele lui. Dar câştigasem bătălia, Stoicev venise cu noi, iar când ne-am oprit pentru masa de prânz la un local în munţi, Irina mi-a şoptit că nu l-ar fi lăsat pe unchiul ei să vină dacă ar fi trebuit să ia autobuzul; n-ar fi suportat un asemenea drum în căldura amiezii.
— Aceasta e aripa în care locuiesc şi azi călugării, ne spuse Stoicev. Iar acolo, pe latura aceea, este pensiunea în care vom dormi noi. Veţi vedea ce linişte e aici noaptea, în ciuda mulţimii de vizitatori de peste zi. Mănăstirea este una dintre comorile noastre naţionale şi oamenii vin aici în număr mare, mai cu seamă vara.
Seara însă, tăcerea se reinstaurează. Haideţi, intrăm să vorbim cu
— 594 —
stareţul. I-am telefonat ieri şi ne aşteaptă.
Şi profesorul deschise drumul cu o neaşteptată vigoare, privind nerăbdător în jur, ca şi cum lăcaşul îi dăduse o nouă viaţă.
Sala de audienţe a stareţului se afla în aripa monastică, la etajul întâi. Un călugăr cu rasă neagră şi barba castanie, lungă ne deschise uşa. Stoicev intră primul, scoţându-şi pălăria. Stareţul se ridică de pe o banchetă de lângă perete şi ne veni în întâmpinare, schimbând saluturi cordiale cu Stoicev, care se aplecă pentru a-i săruta mâna şi primi binecuvântarea clericului. Acesta era un bărbat zvelt, de circa şaizeci de ani, cu fire cărunte în barbă şi ochii limpezi, albaştri; am fost uimit să constat că există şi bulgari cu ochi albaştri. Ne strânse mâinile într-un stil cât se poate de modern, sub privirea evident dispreţuitoare a lui Ranov. Apoi ne făcu semn să ne aşezăm şi un călugăr aduse o tavă cu pahare – de această dată pline nu cu rakiia, ci cu apă rece – alături de care, pe mici platouri, se afla pastă din aceea cu aromă de trandafiri, de care văzusem şi în Istanbul. Am observat că Ranov nu bău din paharul lui, de parcă s-ar fi temut să
nu fie otrăvit.
Stareţul era în mod clar încântat să-l primească pe Stoicev, şi mi-am închipuit că vizita constituia o veritabilă plăcere pentru amândoi. Prin intermediul bătrânului istoric ne întrebă de unde veneam din America, dacă mai vizitasem şi alte mănăstiri în Bulgaria, cum anume ne putea ajuta şi cât vom rămâne acolo.
Stoicev vorbi cu el pe îndelete, traducându-ne apoi pentru a răspunde la întrebări. Puteam zăbovi în biblioteca mănăstirii atât cât doream, ne spuse stareţul; puteam dormi în casa de oaspeţi; ar trebui să participăm la slujbele din biserică; eram bine-veniţi oriunde, cu excepţia chiliilor – aici monahul schiţă un gest uşor spre Helen şi Irina –, şi în niciun caz nu va admite ca prietenii profesorului Stoicev să plătească pentru găzduire. I-am mulţumit, recunoscători, iar Stoicev se ridică în picioare.
— Şi acum, fiindcă am primit această amabilă permisiune, să
— 595 —
mergem în bibliotecă.
Şi porni deja spre uşă, după ce sărută din nou mâna stareţului, plecându-se în faţa lui.
— Unchiul meu e foarte emoţionat, ne şopti Irina. Mi-a spus că
scrisoarea dumneavoastră este o descoperire de mare importanţă
pentru istoria Bulgariei.
M-am întrebat dacă ea ştia totuşi cât de multe depindeau în realitate de aceste cercetări, ce hăţişuri ne aşteptau în cale, dar mi-a fost imposibil să descifrez altceva în expresia ei. Îşi ajută unchiul să
iasă, şi i-am urmat de-a lungul galeriilor de lemn ce străbăteau curtea, însoţiţi de Ranov cu o ţigară în mână.
Biblioteca era găzduită de o încăpere lungă la primul etaj, pe laterala opusă faţă de camerele stareţului. La intrare ne întâmpină
un călugăr cu barba neagră – un ins înalt, cu obrajii supţi, care mi s-a părut că i-a aruncat lui Stoicev o privire aspră înainte de a schiţa un salut înspre noi.
— Dumnealui este fratele Rumen, bibliotecarul, ni-l prezentă
profesorul, şi ne va ajuta să găsim ceea ce dorim.
Câteva cărţi şi manuscrise fuseseră expuse în vitrine din sticlă şi etichetate, pentru turişti. Mi-ar fi plăcut să zăbovesc puţin asupra lor, dar ne-am îndreptat spre o nişă adâncă, în partea din spate a încăperii. Domnea o răcoare miraculoasă aici, în pântecele mănăstirii, şi nici chiar cele câteva becuri electrice nu izbuteau să
alunge întunericul profund ce învăluia colţurile. Dulapurile şi rafturile de lemn erau înţesate de cărţi în cutii şi lăzi. Într-o margine, un mic altar fusese ridicat sub icoana unei Fecioare cu preţiosul ei Prunc, flancată de doi îngeri cu aripi roşii, în faţa cărora atârna o candelă de aur cu pietre preţioase. Zidurile străvechi erau văruite, iar mirosul ce se simţea pretutindeni era amestecul familiar de pergament în descompunere, piele şi catifea. M-am bucurat văzând că Ranov avusese decenţa de a-şi stinge măcar ţigara înainte de a intra în această veritabilă sală a comorilor.
— 596 —
Stoicev bătu cu piciorul în podea, de parcă ar fi invocat nişte spirite.
— Aici, spuse el, se află însăşi inima poporului bulgar; de patru sute de ani, călugării din această mănăstire au vegheat asupra moştenirii noastre culturale, adesea în secret. Generaţii de monahi bine-credincioşi au copiat aceste manuscrise sau le-au ascuns atunci când mănăstirea a fost atacată de păgâni. Se află aici doar un mic procent din moştenirea poporului nostru; mare parte din ea a fost distrusă, desigur. Dar suntem recunoscători pentru ceea ce ne-a rămas.
Stoicev se adresă apoi bibliotecarului, care începu să caute atent în cutiile etichetate de pe rafturi. După câteva minute, luă o ladă din lemn şi scoase din ea câteva volume. Cel de deasupra era ornat cu o frapantă imagine pictată a lui Iisus – sau cel puţin aşa am crezut eu
–, cu un glob într-o mână şi un sceptru în cealaltă, cu figura învăluită într-o melancolie tipic bizantină. Spre dezamăgirea mea, scrisorile fratelui Chiril nu se aflau în acest volum splendid, ci într-unul cu înfăţişare banală, de dedesubt, care avea nuanţa osului vechi. Bibliotecarul îl aşeză pe o masă, iar Stoicev se aşeză şi îl deschise nerăbdător, cu încântare. Eu şi Helen ne-am pus alături notesurile, iar Ranov continuă să se plimbe prin faţa rafturilor, de parcă ar fi fost prea plictisit pentru a sta într-un loc.
— Din câte îmi amintesc, începu Stoicev, există două scrisori aici, şi nu se ştie în mod cert dacă au mai fost şi altele, dacă fratele Chiril a mai scris unele care nu s-au păstrat până azi.
Degetul său arătă spre prima pagină, acoperită cu un scris mărunt, rotund şi îngrijit; fila era foarte veche, aproape maronie.
Profesorul se întoarse spre bibliotecar şi-l întrebă ceva.
— Da, ne spuse apoi, mulţumit. Le-au copiat în bulgară, şi pe acestea, şi alte documente rare din acea perioadă.
Bibliotecarul aşeză pe masă un dosar, pe care Stoicev îl examină o vreme tăcut, comparând paginile dactilografiate cu textul de pe
— 597 —
filele vechi şi îngălbenite.
— Au făcut o treabă bună, aprecie el în cele din urmă. Voi încerca să vă traduc cât mai fidel cu putinţă.
Şi începu să ne citească, pe rând, cele două scrisori.
