— Dumnezeule! am exclamat amintindu-mi brusc de biata mea pisică şi de Hedges, prietenul lui Rossi. Mai era cineva sau ceva în cameră? Ce-aţi făcut când aţi văzut asta?
— Nu mai era nimeni în cameră. Uşa fusese încuiată şi era încă
aşa când m-am întors eu acasă şi am găsit scena aceea oribilă. Am chemat poliţia, au căutat peste tot şi în final au… cum se spune?…
au analizat o mostră de sânge proaspăt şi au făcut unele comparaţii.
Au descoperit rapid cui aparţinea pata de sânge.
— Cui? întrebă Helen, aplecându-se în scaun.
Vocea lui Stoicev scăzu şi mai mult, astfel că m-am aplecat şi eu pentru a-i prinde cuvintele şi am văzut broboane de sudoare lucindu-i pe faţă.
— Mie, răspunse el.
— Dar…
— Nu, sigur că nu. Nu fusesem acolo, în cameră. Dar poliţia a crezut că eu pusesem totul la cale. Unicul element care nu se potrivea era amprenta. Specialiştii au spus că n-au văzut niciodată o amprentă umană ca aceea; avea prea puţine linii. Mi-au înapoiat cartea şi hârtiile şi m-au pus să plătesc o amendă fiindcă au
— 587 —
considerat că înscenasem totul. Şi aproape că mi-am pierdut postul universitar.
— Şi aţi renunţat la cercetări?
Stoicev ridică resemnat din umerii săi slabi.
— E singurul proiect pe care nu l-am finalizat. L-aş fi putut continua totuşi, dacă nu ar fi fost asta, adăugă el, întorcând încet paginile cărţii, până la fila a doua.
Acolo, pe pagina aceea, am văzut un singur cuvânt, caligrafiat cu cerneală veche, deja decolorată, într-o elegantă scriere arhaică.
Ştiam deja suficient de bine alfabetul inventat de Chiril, astfel că am desluşit semnificaţia cuvântului, deşi prima literă m-a derutat la început. Helen îl citi însă cu glas tare:
— STOICEV. Oh, aţi găsit scris propriul nume! Ce teribil!
— Da, numele meu, scris cu o cerneală şi într-un stil evident medievale. Am regretat întotdeauna laşitatea de care am dat dovadă, dar mi-a fost teamă. M-am gândit că mi s-ar putea întâmpla ceva – aşa cum i s-a întâmplat tatălui dumneavoastră, doamnă.
— Şi aţi avut dreptate să vă temeţi, am intervenit. Dar să sperăm că nu este deja prea târziu pentru profesorul Rossi.
— Într-adevăr. Dacă am putea găsi Sveti Gheorghi! Mai întâi, trebuie să mergem la Rila şi să cercetăm celelalte scrisori ale fratelui Chiril. Aşa cum v-am spus, n-am făcut niciodată legătura între ele şi
„Cronica” lui Zaharia. Nu am aici copii ale lor, iar autorităţile de la Rila nu au permis publicarea lor, deşi o serie de istorici – eu numărându-mă printre ei – au cerut această permisiune. Şi există la Rila o persoană cu care aş vrea să vorbiţi, cu toate că s-ar putea să
nu vă fie de niciun ajutor.
Stoicev părea că ar vrea să mai spună ceva, dar în momentul acela s-au auzit paşi apăsaţi pe scară. Bătrânul a încercat să se ridice şi mi-a aruncat o privire rugătoare. Am înhăţat volumul vechi de pe masă şi m-am repezit cu el în încăperea alăturată, ascunzându-l cât mai bine în spatele unei cutii. Apoi am revenit în cameră la timp
— 588 —
pentru a-l vedea pe Ranov deschizând uşa.
— Ah! exclamă el. O reuniune a istoricilor. Lipsiţi de la propria petrecere, domnule profesor.
Şi începu să scotocească nestingherit printre cărţile şi hârtiile de pe birou, oprindu-se în cele din urmă asupra jurnalului din care Stoicev ne citise fragmente ale „Cronicii” lui Zaharia.
— Spre ăsta s-au îndreptat atenţiile voastre? întrebă el, aproape cu un zâmbet. Poate că ar trebui să-l citesc şi eu, pentru a fi mai învăţat. Sunt multe lucruri pe care încă nu le cunosc despre Bulgaria medievală. Iar amuzanta dumneavoastră nepoată nu e atât de interesată de mine pe cât am crezut. I-am adresat o foarte serioasă
invitaţie în cel mai drăguţ ungher al grădinii de aici şi am constatat că e cam inflexibilă.
Stoicev se înroşi de furie şi păru gata să spună ceva, dar, spre surprinderea mea, Helen i-o luă înainte:
— Ţine-ţi mâinile murdare departe de fata aceea, rosti ea privindu-l în ochi. Ai venit aici ca să ne tracasezi pe noi, nu pe ea.
Am prins-o de braţ, temându-mă să nu-l înfurie; ultimul lucru de care aveam nevoie acum era un dezastru de ordin politic. Dar Ranov se mulţumi să-i întoarcă aceeaşi privire lungă şi măsurată, pentru ca în cele din urmă fiecare să se întoarcă în altă parte.
Stoicev, între timp, îşi revenise.
— Ar fi extrem de util pentru cercetările oaspeţilor noştri dacă aţi aranja să poată călători la Rila, îi spuse el calm lui Ranov. Aş vrea să
merg şi eu cu dumnealor; va fi o onoare pentru mine să le pot prezenta eu însumi biblioteca de la Rila.
— Rila? făcu Ranov, cântărind jurnalul în palmă. Foarte bine.
Aceea va fi următoarea noastră destinaţie. Probabil poimâine. Vă
voi trimite un mesaj, domnule profesor, ca să ştiţi când anume să
veniţi.
