bizantine, 1849. În 1931, Patriarhatul Ecumenic a tipărit-o sub formă
de broşură, în slavonă. Atanas Anghelov, cel care a descoperit versiunea de la Zografu în 1923, intenţiona s-o publice însoţită de ample comentarii, dar proiectul a fost zădărnicit de decesul său, survenit în 1924. Unele dintre notele sale au fost publicate postum în 1927, în Balkanski istoriceski pregled.
„CRONICA” LUI ZAHARIA DE LA ZOGRAFU
Această istorie mi-a fost spusă mie, Zaharia Păcătosul, de fratele meu întru Hristos, Ştefan Pribeagul din Ţarigrad. El a venit la sfânta noastră Mănăstire Zografu în anul 6987 (1479), când ne-a povestit ciudatele şi minunatele întâmplări ale vieţii sale. Ştefan Pribeagul avea vârsta de cincizeci şi trei de ani când a sosit printre noi, fiind un om înţelept şi pios, care străbătuse numeroase ţări. Slavă aducem Maicii Sfinte care l-a îndrumat către noi din Bulgaria, spre care a pornit cu un grup de călugări din Valahia şi unde a îndurat nenumărate suferinţe în mâinile necredincioşilor turci şi şi-a văzut doi dintre tovarăşi canoniţi în oraşul Haskovo. El şi tovarăşii săi aduceau cu sine prin ţinuturile necredincioşilor moaşte cu puteri miraculoase. Cu acestea ei au pătruns adânc în ţara bulgarilor şi au fost cunoscuţi pretutindeni, astfel că toţi creştinii, bărbaţi şi femei deopotrivă, ieşeau în drum la trecerea procesiunii, pentru a li se închina sau a săruta marginile căruţei.
Iar aceste sfinte moaşte au fost duse astfel la mănăstirea numită
Sveti Gheorghi şi aşezate acolo în raclă. Deşi mănăstirea era mică şi retrasă, mulţi pelerini au venit apoi la ea în drumul lor de la Rila şi Bacikovo sau de la Sfântul Munte Athos. Dar Ştefan Pribeagul a fost primul pe care îl cunoaştem noi dintre cei care au văzut Sveti Gheorghi.
Fiindcă a trăit printre noi câteva luni, am înţeles că nu vorbea prea uşor despre Mănăstirea Sveti Gheorghi, deşi ne spunea multe
— 577 —
istorisiri despre alte locuri binecuvântate pe care le văzuse, împărtăşindu-le cu noi din firea sa cucernică, pentru ca şi noi, care am trăit mereu aici, să putem cunoaşte minunile bisericii lui Hristos pe alte meleaguri. Astfel ne-a povestit odată despre capela dintr-o insulă în Golful Mariei, pe marea veneţienilor, o insulă atât de mică
încât valurile mângâie toate cele patru ziduri ale lăcaşului, şi despre Mănăstirea Sveti Ştefan, aflată la două zile de drum spre sud pe coastă, de unde şi-a luat numele sfântului, lepădându-se de al său.
Toate acestea ni le-a spus şi multe altele pe lângă ele, printre care şi cum a văzut monştri înfricoşători în Marea Marmurei.
Şi cel mai des ne povestea despre bisericile şi mănăstirile din cetatea Constantinopolului înainte ca oştile de necredincioşi ale sultanului să le pângărească. Cu smerenie ne-a spus despre nepreţuitele icoane făcătoare de minuni, ca aceea a Fecioarei din marea biserică a Sfintei Sofia sau icoana ei acoperită din lăcaşul de la Vlaherna. A văzut şi mormântul Sfântului Ioan Hrisostomul şi pe cele ale împăraţilor, capul binecuvântat al Sfântului Vasile din Biserica Panachrantos şi nenumărate alte relicve sfinte. Ce binecuvântare pentru el şi pentru noi, care i-am ascultat istorisirile, că a plecat din cetate pe când era încă tânăr şi a rătăcit din nou, astfel că era departe când procletul Mahomed a ridicat lângă ea o fortăreaţă diavolesc de puternică pentru a lovi oraşul şi la scurt timp după aceea a doborât marile ziduri ale cetăţii Constantinopolului şi i-a ucis sau i-a luat în robie pe cei care trăiau acolo. Apoi, pe când Ştefan era departe şi a auzit veştile, a plâns împreună cu restul creştinătăţii pentru oraşul martirizat.
Şi a adus cu el în mănăstirea noastră rare şi minunate cărţi în desaga sa, pe care le-a adunat şi din care îşi trage sfântă învăţătură, căci el însuşi stăpâneşte greaca, latina, slava şi poate că şi alte limbi pe lângă ele. Ne-a povestit toate aceste fapte şi a lăsat cărţile în biblioteca noastră, pentru slava veşnică, lucru care s-a şi făcut, cu toate că mulţi dintre noi nu ştiu a citi decât într-o limbă, iar unii
— 578 —
deloc. Ne-a dat toate aceste daruri zicând că şi-a sfârşit peregrinările şi va rămâne pentru totdeauna, ca şi cărţile sale, la Zografu.
Doar eu şi un alt frate am băgat de seamă că Ştefan n-a vorbit despre şederea lui în Valahia, decât pentru a spune că a fost acolo ucenic, şi nici despre Mănăstirea bulgară Sveti Gheorghi n-a pomenit mult, până la sfârşitul vieţii sale. Căci pe când a venit la noi era deja bolnav şi îl chinuiau mult fierbinţelile în mâini şi picioare, iar după mai puţin de un an ne-a spus că se roagă ca în curând să se plece în faţa tronului Mântuitorului, dacă Domnul iertării îi va ierta şi lui multele păcate. Când s-a aşezat la pat, doborât de boală pentru ultima oară, a cerut să se spovedească stareţului nostru, căci văzuse rele de care trebuia să-şi cureţe cugetul înaintea morţii, iar stareţul, tare tulburat de spovedania lui, mi-a cerut s-o ascult şi eu şi să scriu tot ce va spune, fiindcă voia să trimită la Constantinopol misivă
despre ea. Asta am făcut cu grabă şi fără greşeală, şezând la căpătâiul lui Ştefan şi ascultând cu inima plină de mare spaimă
istoria pe care răbdător mi-a depănat-o, după care a primit Sfânta Împărtăşanie şi s-a stins în somn, şi a fost îngropat în mănăstirea noastră.
Istorisirea lui Ştefan de la Snagov, cu dreaptă credinţă consemnată deZaharia Păcătosul
Eu, Ştefan, după ani îndelungi de rătăciri şi după căderea preaiubitei şi sfintei cetăţi a naşterii mele, Constantinopol, am pornit la nord de marea apă ce-i desparte pe bulgari de cei din vechea Dacie. Am cutreierat câmpii şi munţi, şi mi-am găsit calea către mănăstirea ce şade pe insula aflată pe lacul Snagov, un loc minunat de retras şi uşor de apărat. Acolo m-a primit cu drag bunul stareţ şi mi-am luat locul la masă între călugări mai cucernici şi mai smeriţi decât toţi cei pe care i-am întâlnit în călătoriile mele. Mi-au spus că sunt fratele lor şi au împărţit cu mine mâncarea şi băutura
— 579 —
de la masa lor, iar eu m-am simţit în mijlocul păcii lor cucernice liniştit cum nu fusesem de multă vreme. Am muncit din greu şi am urmat cu supunere toate poruncile stareţului, astfel că în scurt timp mi-a dat voie să rămân printre ei. Biserica lor nu era mare, dar avea o frumuseţe răpitoare şi clopote renumite, al căror dangăt răsuna peste ape.
Biserica şi mănăstirea primiseră bogate înzestrări şi întăriri de la domnul acelei ţări, Vlad, fiul lui Vlad Dracul, care a fost alungat de două ori de pe tronul său de sultan şi de alţi duşmani. Şi a fost o dată întemniţat de Matei Corvin, regele maghiarilor. Domnul acesta Dracula era tare brav şi în necontenite lupte a prăduit ori a luat înapoi de la necredincioşi pământurile pe care ei le furaseră, şi din prada de război a înzestrat mănăstirea, şi cerea în toată vremea să
ne rugăm pentru el, pentru familia lui, şi pentru paza lor, ceea ce şi făceam. Unii călugări şopteau că domnul păcătuise printr-o cruzime fără margini şi că, pe când era întemniţat de regele maghiar, a trecut la credinţa latinească. Stareţul însă nu voia să audă de la nimeni vorbă rea despre el şi nu o dată i-a ascuns pe el şi pe ai săi în altarul bisericii, când alţii de spiţă nobilă îl căutau să-l găsească şi să-l omoare.
În anul din urmă al vieţii sale, Dracula a venit la mănăstire, lucru pe care îl făcea mai adesea în vremurile de demult. Eu nu l-am zărit atunci, căci stareţul mă trimisese împreună cu alţi călugări la o altă
biserică, unde avea anumite treburi. Când m-am întors, am auzit că
domnul Dracula venise şi lăsase alte averi mănăstirii. Un frate, care se târguia pentru hrană cu sătenii dimprejur şi auzise multe vorbindu-se, şoptea că Dracula voise să aducă şi un sac plin cu nasuri şi urechi, dar când stareţul a auzit şoapta lui, l-a pedepsit cu asprime mare. Aşa că eu nu l-am văzut pe Vlad Dracula trăind, dar l-am văzut în moarte, despre care voi vorbi în scurtă vreme.
Poate la patru luni de la acea zi a venit veste că domnul fusese încercuit în bătălie şi prins, şi răpus de oşteni necredincioşi, după ce
— 580 —
mai întâi ucisese cu sabia sa mai bine de patruzeci dintr-înşii. Şi la moartea sa, oştenii sultanului i-au retezat capul şi l-au dus cu ei pentru a-l arăta stăpânului lor.
Toate acestea erau ştiute de cei din tabăra domnului Dracula şi, cu toate că mulţi dintre ei s-au ascuns după pieirea lui, unii au adus această veste laolaltă cu trupul lui la Mănăstirea Snagov, după care şi ei au fugit. Stareţul a plâns văzând trupul coborât din barcă şi s-a rugat cu glas tare pentru sufletul domnului Dracula şi pentru ca Dumnezeu să ne apere, căci Semiluna necredincioşilor se apropiase mult. Şi apoi a cerut ca trupul să fie dus în biserică.
Era una dintre cele mai cumplite privelişti pe care mi-a fost dat să
le văd – corpul acela fără cap înveşmântat în roşu şi purpuriu şi înconjurat de flăcările tremurătoare ale lumânărilor. Am stat de veghe în biserică, la sfântul priveghi, încă trei zile şi trei nopţi. Eu am stat în prima veghe, şi totul era paşnic în jur – mai puţin vederea trupului descăpăţânat. În a doua veghe, totul a fost deopotrivă
liniştit; aşa au spus fraţii care au privegheat în noaptea aceea. Dar în cea de-a treia noapte, câţiva dintre monahii obosiţi au aţipit şi s-a petrecut ceva care a înspăimântat inimile celorlalţi. Ce anume nu s-au putut înţelege între ei mai târziu, căci fiecare a văzut altceva. Un călugăr a zărit un animal sărind din întunericul stranelor şi repezindu-se asupra sicriului, dar n-a putut spune ce formă avea.
Alţii au simţit o pală de vânt ori au văzut o ceaţă groasă intrând în biserică şi stingând multe dintre lumânări şi au jurat pe sfinţi şi pe îngeri, mai cu seamă pe Arhanghelii Mihail şi Gavril, că, în întuneric, trupul fără cap al domnului s-a mişcat şi a încercat să se ridice. Un mare ţipăt s-a înălţat printre fraţii din biserică, toţi ridicându-şi glasurile cu spaimă şi trezindu-i pe monahii din chilii.
Şi, alergând afară, călugării au povestit ce-au văzut, cu amare contraziceri între ei.
Apoi stareţul a ieşit înainte şi, în lumina torţei pe care o ţinea, am văzut că era tare palid şi cutremurat de spusele fraţilor, făcându-şi
— 581 —
cruce de mai multe ori. Dar ne-a amintit tuturor că sufletul domnitorului era în mâinile noastre şi că trebuie să ne purtăm cum se cuvine. Ne-a condus apoi în biserică, a aprins lumânările de acolo şi am văzut că trupul zăcea în pace în sicriul lui, la fel ca înainte.
Stareţul a pus să se caute în biserică, dar niciun animal sau demon nu a fost găsit în vreun cotlon. După aceasta ne-a cerut să ne venim în fire şi să ne retragem în chiliile noastre, iar, când a sosit vremea, slujba s-a ţinut ca întotdeauna şi totul a fost liniştit.
