— 566 —
Capitolul 59
„CRONICA” LUI ZAHARIA DE LA ZOGRAFU
de Atanas Anghelov şi Anton Stoicev
INTRODUCERE
„Cronica” lui Zaharia ca document istoric În ciuda caracterului său incomplet, bine-cunoscut şi atât de frustrant, „Cronica” lui Zaharia, care include şi „Povestea lui Ştefan Rătăcitorul”, este o sursă importantă care confirmă existenţa rutelor de pelerinaj creştin în Balcani în secolul al XV-lea, oferind totodată
informaţii despre soarta trupului lui Vlad al III-lea „Ţepeş”, domnitorul Valahiei, despre care mult timp s-a crezut că a fost îngropat în mănăstirea de pe lacul Snagov (aflat pe teritoriul actual al României). Este, de asemenea, o rară relatare despre soarta unor neomartiri valahi (deşi nu putem şti cu certitudine care era naţionalitatea călugărilor de la Snagov, cu excepţia lui Ştefan, subiectul „Cronicii”). Nu se mai cunosc decât şapte neomartiri de origine valahă, şi despre niciunul dintre ei nu se ştie că ar fi fost martirizat pe teritoriul actualei Bulgarii.
„Cronica”, numele sub care a ajuns să fie cunoscut acest text, a fost scrisă în slavonă în 1479 sau 1480 de un călugăr numit Zaharia de la Mănăstirea bulgară Zografu de pe Muntele Athos. Zografu, sau „mănăstirea zugravului”, fondată în secolul al X-lea şi aparţinând Bisericii bulgare din anii 1220, este situată aproape de centrul peninsulei Athos. Ca şi în cazul Mănăstirii sârbe Hilandar sau al celei ruse Panteleimon, populaţia monastică de la Zografu nu a fost exclusiv bulgară; acest fapt şi lipsa oricărei alte informaţii despre Zaharia elimină orice posibilitate de a-i determina originea; călugărul ar fi putut fi bulgar, sârb, rus sau poate grec, deşi faptul că
— 567 —
a scris în slavonă sugerează o origine slavă. „Cronica” nu ne spune decât că s-a născut cândva în secolul al XV-lea şi că stareţul de la Zografu avea o părere foarte bună despre el, dat fiind că l-a ales pentru a asculta spovedania lui Ştefan Pribeagul şi a o consemna într-un important scop birocratic şi, probabil, teologic.
Rutele menţionate de Ştefan în istorisirea sa corespund unei serii de trasee de pelerinaj bine cunoscute. Constantinopol era destinaţia finală pentru pelerinii valahi, aşa cum era de fapt pentru întreaga lume creştină răsăriteană. Valahia, şi mai cu seamă Mănăstirea Snagov, era de asemenea un loc de pelerinaj, adesea pelerinii călătorind de la Snagov la Athos sau invers. Faptul că pelerinii treceau prin Haskovo în drum spre regiunea Bacikovo sugerează că
probabil preferau un traseu pe uscat când veneau de la Constantinopol, călătorind prin Edirne (în Turcia de astăzi) spre sud-estul Bulgariei; dacă ar fi trecut prin porturile obişnuite de la Marea Neagră, ar fi ajuns prea departe spre nord pentru a mai poposi în Haskovo.
Menţionarea destinaţiilor tradiţionale ale pelerinilor în „Cronica”
lui Zaharia ridică o întrebare: este istorisirea lui Ştefan o cronică de pelerinaj? Cele două motive ale peregrinărilor lui Ştefan la care se face referire – exilul din cetatea cucerită a Constantinopolului după
1453 şi transportul unor relicve, plus căutarea unei „comori” în Bulgaria după 1476 – o transformă cel mult într-o variaţie pe tema clasicelor cronici ale pelerinilor. Mai mult decât atât, numai plecarea lui Ştefan, ca tânăr călugăr, din Constantinopol pare a fi fost motivată în primul rând de dorinţa de a vizita alte locuri sfinte, pe alte meleaguri.
Un al doilea domeniu asupra căruia „Cronica” aruncă o rază de lumină este sfârşitul vieţii lui Vlad al III-lea al Valahiei, cunoscut în istorie sub numele Vlad Ţepeş şi supranumit Dracula. Deşi mai mulţi istorici contemporani cu el au scris relatări ale campaniilor sale împotriva otomanilor şi ale eforturilor pe care le-a depus
— 568 —
pentru preluarea şi păstrarea tronului valah, niciunul nu se referă
detaliat la chestiunile privind moartea şi îngroparea sa. Vlad al III-lea a înzestrat generos Mănăstirea Snagov, aşa cum atestă şi povestea lui Ştefan, reconstruindu-i totodată biserica. Este de presupus că Vlad a dorit să fie înmormântat acolo, păstrând astfel tradiţia fondatorilor şi a celor care au înzestrat biserici şi mănăstiri în lumea ortodoxă.
În „Cronică”, Ştefan afirmă că Vlad a vizitat mănăstirea în 1476, ultimul an al vieţii sale, poate cu câteva luni înainte de a muri. La vremea aceea domnia sa era supusă unor presiuni enorme din partea sultanului Mahomed al II-lea, cu care Vlad dusese numeroase bătălii începând de prin 1460. În acelaşi timp, poziţia sa la conducerea Valahiei era ameninţată de un grup de boieri pregătiţi să treacă de partea lui Mahomed în eventualitatea că acesta plănuia o nouă incursiune în teritoriile valahe.
În cazul în care „Cronica” nu greşeşte, Vlad al III-lea a făcut la Snagov o călătorie care a rămas neconsemnată şi care trebuie să fi fost extrem de periculoasă pentru el personal. În „Cronică”se afirmă
că Vlad a adus o comoară la mănăstire; faptul că a procedat astfel în ciuda riscurilor la care se supunea indică importanţa pe care o avea pentru el relaţia cu Snagovul. Probabil că era perfect conştient de ameninţările la adresa vieţii sale, atât din partea otomanilor, cât şi a principalului său rival valah din perioada respectivă, Basarab Laiotă, cel care a ocupat tronul ţării pentru scurt timp după moartea lui Ţepeş. Din moment ce vizita la Snagov nu-i putea aduce vreun real avantaj politic, este de crezut că mănăstirea era importantă
pentru el din punct de vedere spiritual sau personal – poate fiindcă
dorea ca ea să devină locul odihnei sale veşnice. În orice caz,
„Cronica” lui Zaharia confirmă faptul că Vlad Ţepeş a acordat Snagovului o atenţie specială în ultima parte a vieţii sale.
Circumstanţele morţii lui Vlad al III-lea sunt foarte neclare, confuzia fiind sporită şi de legendele populare care se contrazic
— 569 —
adesea şi de studii istorice îndoielnice. La sfârşitul lunii decembrie a anului 1476 sau la începutul lui ianuarie 1477, Ţepeş a fost încercuit, probabil de o parte a armatei otomane din Valahia, şi ucis în luptele care au urmat. Unele tradiţii susţin că de fapt cei care l-au ucis au fost propriii oameni, care l-au confundat cu un ofiţer turc atunci când a urcat pe o culme de deal pentru a avea o vedere mai bună
asupra unui câmp de bătălie. O variantă a acestei legende afirmă că
unii dintre oamenii săi aşteptau un prilej pentru a-l ucide, pedepsindu-l astfel pentru cruzimile sale extreme. Majoritatea surselor care se referă la moartea sa convin asupra faptului că
trupul lipsit de viaţă al domnitorului a fost decapitat, iar capul a fost dus sultanului Mahomed, la Constantinopol, ca dovadă că
aprigul său inamic fusese răpus.
În orice caz însă, în conformitate cu istorisirea lui Ştefan, unii dintre supuşii lui Vlad trebuie să-i fi rămas loiali, dat fiind că şi-au riscat viaţa aducându-i corpul la Snagov. Mult timp s-a crezut că
trupul decapitat a fost înmormântat în biserica de acolo, în faţa altarului.
Dacă putem avea încredere în relatările lui Ştefan Pribeagul, cadavrul lui Vlad al III-lea a fost transportat în secret de la Snagov la Constantinopol şi de acolo la o mănăstire numită Sveti Gheorghi, în Bulgaria. Scopul acestei deplasări şi ce anume era „comoara” pe care călugării au căutat-o mai întâi în Constantinopol şi apoi în Bulgaria rămân neclare. Istorisirea lui Ştefan susţine că această
comoară ar fi „grăbit mântuirea sufletului acestui domnitor”, fapt care sugerează că stareţul ar fi considerat acest lucru o necesitate de ordin teologic. Este posibil ca ei să fi căutat vreo relicvă din Constantinopol, cruţată în timpul cuceririi latine şi a celei otomane.
Este posibil, de asemenea, ca stareţul să nu fi vrut să-şi asume responsabilitatea distrugerii cadavrului la Snagov sau a mutilării sale conform credinţelor despre vampiri şi nici să rişte ca această
sarcină a mutilării să fie preluată de sătenii din regiune. Ţinând
— 570 —
seama de statutul lui Vlad şi de faptul că participarea la mutilarea cadavrelor era o practică nerecomandată clerului ortodox, reţinerile stareţului par fireşti.
