să ajungem cu bine în marele oraş şi să găsim chiar în acel cuib al duşmanului un sălaş din care să ne ducem sarcina la bun sfârşit.
Al Sfinţiei Tale nevolnic, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh,
fratele Chiril
aprilie, anul de la facerea lumii 6985
Şi eu, şi Helen abia mai respiram în vreme ce Stoicev traducea rar şi metodic, cu mare iscusinţă. Eram pe punctul de a observa cu glas tare indubitabila legătură dintre cele două scrisori, când tropotul unor picioare pe scările de lemn m-a întrerupt.
— Se întorc, şopti Stoicev punând scrisoarea înapoi, împreună cu a noastră. Domnul Ranov a fost desemnat ghidul dumneavoastră?
— Da, am replicat. Şi pare mult prea interesat de activitatea noastră aici. Mai avem multe să vă povestim despre cercetările pe care le facem, dar sunt chestiuni personale şi totodată…
— Periculoase?
— Cum v-aţi dat seama? m-am mirat. Nimic din ce-i spusesem până acum nu sugerase vreun grad de periculozitate.
Bătrânul clătină din cap cu un amestec insondabil de experienţă a vieţii şi regret.
— Oh! Şi eu am să vă spun anumite lucruri. Nu m-am aşteptat niciodată să mai văd o asemenea scrisoare. Vorbiţi cu domnul Ranov cât mai puţin posibil.
— Nu vă faceţi griji, interveni Helen, surâzând.
— Linişte acum, şopti Stoicev. Voi face în aşa fel încât să putem discuta din nou.
Irina intră în cameră aducând farfurii, pahare şi o sticlă cu un lichid chihlimbariu pe care le aşeză pe masă, iar Ranov veni în urma ei cu pâine şi un castron cu fasole boabe. Zâmbea şi părea aproape îmblânzit. Mi-am dorit să-i pot mulţumi nepoatei, care ne pofti pe
— 554 —
toţi la masă şi îşi ajută unchiul să se aşeze confortabil în scaunul său.
În faţa mâncării, mi-am dat seama că excursia dimineţii îmi lăsase un gol considerabil în stomac.
— Vă rog, dragi oaspeţi, să vă simţiţi ca acasă, ne invită Stoicev cu un gest ce semăna probabil cu al împăraţilor bizantini.
Irina turnă în pahare băutura aceea al cărei miros numai ar fi fost în stare să ucidă un animal mai mic, iar bătrânul istoric îl înălţă pe al său cu un zâmbet larg şi autentic.
— Beau pentru prietenia dintre savanţii de pretutindeni.
Toţi i-am întors urarea cu entuziasm, mai puţin Ranov, care îşi ridică ironic paharul şi privi pe rând la noi.
— Fie ca studiile voastre să sporească nivelul de cunoştinţe al partidului şi al poporului, spuse el, cu o înclinare spre mine.
Replica lui aproape că-mi tăie pofta de mâncare; vorbea oare la modul general sau voia ca nivelul de cunoştinţe al partidului să
sporească într-un domeniu anume? Dar i-am întors mica plecăciune şi am dat rachiul pe gât. Mi-am zis că singurul mod în care-l voi putea bea era dintr-o înghiţitură, iar arsura de gradul trei pe care am simţit-o imediat în gât a fost curând înlocuită de o senzaţie plăcută de căldură. Destul cu băutura asta, mi-am spus; altfel risc chiar să ajung să-mi placă de Ranov!
— Mă bucur că am ocazia de a discuta cu cineva interesat de istoria noastră medievală, mi se adresă Stoicev. Poate că v-ar face plăcere, dumneavoastră şi domnişoarei Rossi, să luaţi parte la o sărbătoare care celebrează două dintre marile figuri ale trecutului nostru. Mâine este ziua Sfinţilor Kiril şi Metodii, creatorii alfabetului slavon; dumneavoastră îi numiţi Chiril şi Metodiu, iar alfabetului îi spuneţi chirilic, nu-i aşa? Noi zicem kiriliţa, de la Kiril, călugărul care l-a inventat.
Pentru o clipă n-am ştiut ce să cred, gândindu-mă că se referă la fratele Chiril din scrisoare, dar, când a continuat, mi-am dat seama ce avea în minte şi cât de inventiv putea fi.
— 555 —
— În această după-amiază sunt foarte prins cu articolele mele, dar mâine vor veni aici câţiva dintre foştii mei studenţi şi, dacă vă
veţi întoarce şi dumneavoastră, vă voi putea povesti mai multe despre Kiril.
— Sunteţi foarte amabil, replică Helen. Nu vrem să vă răpim prea mult timp, dar vom fi onoraţi să ne întoarcem mâine. Credeţi că se va putea, tovarăşe Ranov?
Termenul păru să-l incite pe ghidul nostru, care îi aruncă o privire pe deasupra celui de-al doilea pahar de rachiu.
— Desigur, răspunse el. Dacă aşa doriţi să vă continuaţi cercetările, mă bucur să vă fiu de ajutor.
— Foarte bine, interveni Stoicev. Ne vom întâlni cu toţii aici pe la ora unu şi jumătate, iar Irina va pregăti ceva gustos pentru masa de prânz. E un grup plăcut şi veţi întâlni câţiva specialişti ale căror lucrări vi se vor părea, poate, interesante.
I-am mulţumit şi am urmat îndemnul Irinei de a mânca, observând că şi Helen se ferea de restul rachiului din pahar. La sfârşitul mesei, ea se ridică imediat, şi toţi ceilalţi i-am urmat exemplul.
— Nu vrem să vă mai obosim, domnule profesor.
— Nu m-aţi obosit deloc, draga mea, replică el strângându-i mâna călduros, însă cu o privire istovită, mi s-a părut. Aştept cu nerăbdare să ne revedem mâine.
Irina ne conduse până la poartă.
— Pe mâine, spuse ea surâzând, după care adăugă ceva în bulgară, şi prin urmare Ranov îşi netezi atent părul înainte de a-şi pune pălăria pe cap.
— E o fată tare drăguţă, remarcă el în vreme ce ne apropiam de maşină, iar în spatele lui Helen îşi dădu ochii peste cap spre mine.
Abia seara am avut câteva momente singuri. Ranov se retrăsese în sfârşit, după o cină interminabilă în anosta sală de mese a
