— 545 —
constituie un subiect de interes pentru dumneavoastră, deoarece reprezintă una dintre cele mai bogate moşteniri culturale ale ţării noastre.
Stoicev se întrerupse şi îşi împreună din nou palmele, ca şi când ar fi aşteptat să-şi dea seama cât de cunoscută ne era nouă această
informaţie.
— Da, am răspuns.
Nu aveam încotro. Trebuia să vorbim despre un anumit aspect al cercetărilor noastre de faţă cu Ranov. La urma urmei, dacă l-am ruga să se retragă, ar deveni imediat suspicios. Singura noastră
speranţă era să ne formulăm întrebările într-un mod cât mai academic şi mai impersonal cu putinţă. Străduindu-mă să procedez astfel, am continuat:
— Suntem de părere că există unele conexiuni interesante între comunitatea ortodoxă din Istanbulul secolului al XV-lea şi mănăstirile din Bulgaria.
— Da, fireşte, mai cu seamă că Biserica bulgară a fost plasată de Mahomed
Cuceritorul
sub
jurisdicţia
patriarhului
din
Constantinopol. Înainte de acest moment, desigur, Biserica noastră a fost independentă, având propriul patriarh în Veliko Târnovo.
Am simţit un val de recunoştinţă faţă de acest erudit cu urechi minunate. Comentariile mele frizaseră absurdul, şi totuşi el le răspundea cu o politeţe circumspectă – ca să nu mai spun şi informativă.
— Exact, am replicat. Şi suntem mai cu seamă interesaţi de… Am găsit o scrisoare… adică am fost recent în Istanbul – aici am avut grijă să nu privesc nici în treacăt spre Ranov – şi am găsit o scrisoare ce se referă la Bulgaria… de fapt la un grup de călugări care călătoreau din Constantinopol spre o mănăstire din Bulgaria. Pentru articolele pe care le vom scrie ne interesează să le refacem traseul prin ţara dumneavoastră. Poate că erau în pelerinaj, dar… nu suntem siguri.
— 546 —
— Înţeleg, răspunse Stoicev, cu ochi de data aceasta mai precauţi şi mai luminoşi decât oricând înainte. Şi scrisoarea aceea e datată?
Îmi puteţi spune ceva mai multe despre conţinutul ei, despre cine a scris-o – dacă ştiţi acest lucru – şi unde aţi găsit-o? De asemenea, cui era adresată şi aşa mai departe.
— Desigur. De fapt, am adus cu noi o copie. Scrisoarea originală
este în slavonă, iar un călugăr din Istanbul a tradus-o. Originalul este păstrat în arhiva de stat a sultanului Mahomed al II-lea. Poate că aţi vrea să o citiţi.
Am deschis servieta şi i-am întins copia, sperând că Ranov nu va dori şi el s-o vadă. Stoicev luă hârtia şi ochii îi scăpărară pentru o clipă deasupra primelor rânduri.
— Interesant, spuse el şi, spre dezamăgirea mea, o puse apoi pe masă.
Poate că totuşi nu avea de gând să ne ajute şi nici măcar să
citească scrisoarea. Dar un moment mai târziu l-am văzut întorcându-se spre nepoata sa.
— Draga mea, nu cred că ar trebui să ne adâncim în scrisorile acestea vechi fără a oferi oaspeţilor noştri mai întâi ceva de mâncat şi de băut. Nu vrei să ne aduci nişte rakiia şi câte o gustare? mai adăugă el cu o privire politicoasă spre Ranov.
Irina se ridică imediat, zâmbind.
— Desigur, unchiule, răspunse ea într-o engleză plăcută; deci surprizele continuau în gospodăria lui Stoicev. Dar voi avea nevoie de ajutor pentru a aduce totul sus, adăugă tânăra cu o privire rapidă
spre Ranov, care se ridică politicos şi îşi netezi părul.
— Îmi va face plăcere s-o ajut eu pe tânăra doamnă.
I-am auzit coborând treptele, el zdupăind zgomotos, ea vorbindu-i ceva în bulgară. Îndată ce uşa se închise în urma lor, Stoicev se aplecă în scaun şi citi scrisoarea cu priviri concentrate.
Când sfârşi, ridică ochii spre noi; părea acum cu zece ani mai tânăr, dar era încă tensionat.
— 547 —
— Remarcabil, exclamă el cu voce joasă. Sunt uimit citind această
scrisoare.
Eu şi Helen ne-am apropiat scaunele de el.
— Da? De ce? Vă puteţi da seama la ce se referă?
— Oarecum. Vedeţi dumneavoastră, începu el privindu-ne cu ochi mari, am şi eu una dintre scrisorile fratelui Chiril.”
— 548 —
