Mult mai târziu, când citeam cu glas tare despre mănăstirile aflate în afara vechilor ziduri ale Constantinopolului – sanctuare ai căror ocupanţi scăpaseră neafectaţi de edictele referitoare la un element sau altul al ritualului bisericesc, lăcaşuri neprotejate de marile ziduri ale oraşului, dar în acelaşi timp oarecum în afara razei de acţiune a tiraniei statului –, mă gândeam întotdeauna la Stoicev, la grădina sa, la merii şi cireşii văruiţi, la casa ascunsă în dosul unei curţi lungi, cu canaturi noi şi stupi albaştri, la poarta veche şi dublă
din lemn, cu acoperiş, la liniştea locului, la aerul de devoţiune, de voluntară izolare.
Aşteptam în faţa porţii, în vreme ce praful stârnit de maşina lui Ranov se aşeza la loc pe drum. Helen apăsă prima pe clanţă; ghidul nostru rămase cu un pas în spate, de parcă detesta să fie văzut acolo, chiar şi de noi, iar eu mă simţeam în mod ciudat încremenit locului. Pentru un moment am fost hipnotizat de zumzetul matinal al frunzelor şi al albinelor, dar şi de un neaşteptat, tulburător sentiment de alarmă. La urma urmei, mi-am spus, este posibil ca Stoicev să nu ne fie de niciun ajutor, să se dovedească o altă pistă
închisă, iar în acest caz va trebui să ne întoarcem acasă după ce vom fi străbătut o cale lungă până nicăieri. Îmi imaginasem deja acest sfârşit de o sută de ori: zborul în tăcere spre New York, din Sofia
— 535 —
sau Istanbul – probabil că voi vrea să-l mai văd pe Turgut o dată –, reorganizarea vieţii mele acasă, în lipsa lui Rossi, întrebările despre locurile în care fusesem, problemele cu catedra din cauza absenţei îndelungate, reluarea disertaţiei despre negustorii olandezi –
oameni placizi şi prozaici – sub îndrumarea unui alt profesor, mult sub nivelul lui Rossi, şi uşa închisă de la biroul acestuia. Mai mult decât orice mă speriau uşa aceea închisă şi investigaţiile continue, întrebările deranjante ale poliţiei – «Aşa deci, domnule… mmm…
Paul, nu-i aşa? Aţi plecat într-o călătorie la doar două zile după ce îndrumătorul dumneavoastră a dispărut?» –, mica adunare de la ceremonia funerară şi, în cele din urmă, problemele referitoare la activitatea lui Rossi, la proprietăţile sale, la drepturile de autor…
Revenirea acasă mână în mână cu Helen avea să fie, desigur, o mare consolare. Aveam de gând să-i cer, când toată această oroare se va fi sfârşit într-un fel sau altul, să se mărite cu mine; mai întâi trebuia să strâng ceva bani şi s-o iau cu mine la Boston, ca să-i cunoască pe părinţii mei. Da, mă voi întoarce ţinându-i mâna într-a mea, însă nu va exista un tată al miresei, căruia să-i pot cere consimţământul. Acum, printr-un văl de întristare, am privit-o cum deschide poarta.
Dincolo de ea, casa lui Stoicev se zărea pe un fundal neuniform, în parte curte şi în parte grădină cu pomi. Fundaţia casei fusese construită din piatră cenuşie-maronie, zidită cu ciment alb; mai târziu am aflat că piatra aceea era un fel de granit şi că din ea se înălţaseră majoritatea construcţiilor vechi în Bulgaria. Deasupra fundaţiei, zidurile erau dintr-o cărămidă de un arămiu-auriu palid şi delicat, ca şi când ar fi stat în soare vreme de generaţii. Acoperişul era îmbrăcat în olane roşii, părând oarecum dărăpănat, ca şi zidurile de altfel. De fapt, casa întreagă avea aerul că se înălţase lent din pământ şi că se întorcea acum în el, copacii crescând în jur doar pentru a umbri acest proces. Etajul întâi era asimetric, cu o aripă
crescută într-o parte, iar în cealaltă cu un spalier acoperit de cârcei
— 536 —
de vie sus şi rugi de trandafir jos. Sub spalier se aflau o masă de lemn şi patru scaune rudimentare şi, văzându-le, mi-am imaginat umbra frunzelor de viţă adâncindu-se odată cu trecerea zilelor de vară. În spate, sub un măr bătrân, am văzut doi stupi; alături de ei, în plin soare, se întindea o mică grădină în care cineva plantase deja legume în şiruri ordonate. Mirosea a diverse ierburi şi poate a levănţică, a iarbă proaspătă şi a ceapă prăjită. Cineva îngrijea cu drag acest loc şi aproape că mă aşteptam să-l zăresc pe Stoicev în veşminte de călugăr, îngenunchind printre răsaduri cu foarfeca de grădină în mână.
Apoi o voce începu să cânte în casă, probabil în apropierea ferestrelor de la etajul întâi. Nu era tonul baritonal al unui pustnic, ci o voce feminină dulce şi puternică – o melodie vioaie la auzul căreia chiar şi Ranov, care fuma morocănos lângă mine, ridică ochii.
— Izvinete! strigă el. Dobăr den!
Cântecul se opri brusc, urmat de un zăngănit şi o bufnitură. Uşa casei se deschise şi tânăra care apăru în prag ne întâmpină cu o privire uimită, ca şi când ultimul lucru pe care s-ar fi aşteptat să-l vadă în curtea ei era un grup de oameni.
Am vrut să fac un pas în faţă, dar Ranov mi-o luă înainte şi, cu pălăria în mână, se înclină şi îi adresă tinerei un salut în bulgară.
Femeia îşi dusese o mână la obraz, privindu-l cu o curiozitate ce mi se părea amestecată cu precauţie. Privind-o mai bine, mi-am dat seama că nu era chiar atât de tânără cum mi se păruse, dar energia şi vioiciunea pe care le degaja m-au făcut să cred că ea era
„autoarea” micii grădini şi a mirosurilor îmbietoare ce veneau dinspre bucătărie. Avea faţa rotundă şi părul pieptănat spre spate, cu o aluniţă întunecată pe frunte. Ochii, gura şi bărbia erau cele ale unui copil drăguţ. Peste bluza albă şi fusta albastră purta un şorţ de bucătărie. Ne privi cu o căutătură ascuţită ce nu avea nimic în comun cu inocenţa care i se citea în ochi, şi am văzut cum, la întrebările ei rapide, Ranov îşi deschise portvizitul şi îi arătă o
— 537 —
legitimaţie. Era clar că, indiferent cine ar fi fost, fiica sau menajera lui Stoicev – oare foştii profesori aveau menajere în ţările comuniste? –, femeia nu era deloc fraieră. Ranov părea că depune un efort deosebit pentru a se arăta fermecător: se întoarse, zâmbind, ca să facă prezentările.
— Dumneaei este Irina Hristova, ne explică în vreme ce dădeam mâna cu ea. Este nepta profesorului Stoicev.
— Noaptea? am întrebat eu nedumerit, gândindu-mă pentru o clipă că Ranov folosea cine ştie ce metaforă complexă.
— Fiica surorii lui.
Ranov îşi aprinse o altă ţigară şi îi oferi una Irinei, care o refuză
înclinând ferm capul. Când îi spuse că veneam din America, fata făcu ochii mari şi ne aruncă o privire precaută. Apoi izbucni în râs, deşi n-am înţeles niciodată de ce. Ranov se încruntă din nou –
probabil că nu era capabil să rămână agreabil mai mult de câteva minute –, iar ea se întoarse şi ne pofti în casă.
Interiorul mă luă şi el prin surprindere; pe afară casa părea o veche şi pitorească locuinţă rurală, dar înăuntru, într-o semiobscuritate ce contrasta puternic cu soarele din curte, era un veritabil muzeu. Uşa dădea direct într-o cameră mare, cu un şemineu pe pietrele căruia, în loc de flăcări, dansa lumina soarelui.
Mobilierul – dulapuri din esenţe închise la culoare, bogat sculptate, banchete şi scaune aristocratice – era el însuşi de excepţie, dar ceea ce mi-a atras mie atenţia şi a adus un murmur de admiraţie pe buzele lui Helen a fost rar întâlnita combinaţie de textile populare şi picturi primitive, în principal icoane de o calitate care mi s-a părut superioară celor văzute în bisericile din Sofia. Erau acolo Fecioare cu ochi luminoşi şi buze subţiri, sfinţi trişti, mari şi mici, cu figurile învăluite în foiţă de aur sau în argint bătut, apostoli în corăbii şi martiri acceptându-şi răbdători chinurile. Culorile vechi şi bogate, patinate, se armonizau cu carpetele şi ştergarele ţesute cu tipare geometrice, iar printre ele am văzut chiar şi un ilic brodat şi două
— 538 —
baticuri cu bănuţi pe margine. Helen îmi făcu semn către ilic, care avea benzi orizontale de buzunăraşe cusute pe fiecare parte.
— Pentru gloanţe, îmi spuse ea simplu.
Alături de vestă se aflau două pumnale. Aş fi vrut să întreb cine le purtase – ilicul, gloanţele, pumnalele. Pe măsuţa de sub ele cineva umpluse un urcior de lut ars cu trandafiri şi plante verzi, ce păreau incredibil de vii pe fondul tuturor acelor comori ale trecutului.
Podeaua era intens lustruită, iar dincolo de uşa din spate am văzut o altă cameră, asemănătoare cu prima.
Ranov privi şi el în jur şi se strâmbă.
— După părerea mea, profesorului Stoicev i s-a permis să
păstreze prea multe bunuri naţionale. Toate acestea ar fi trebuit vândute pentru bunăstarea poporului.
Irina ori nu înţelegea engleza, ori nu catadicsi să răspundă la această remarcă; ne făcu semn să ieşim şi ne conduse pe treptele unei scări înguste. Nu ştiu ce mă aşteptam să văd sus; poate un bârlog înghesuit, un fel de grotă în care hiberna bătrânul profesor, sau poate un birou ordonat şi curat, ca acela care oglindea intelectul strălucit şi tumultuos al lui Rossi. Am renunţat însă la aceste imagini când uşa se deschise şi în prag apăru un bărbat cu părul alb, scund, dar cu spatele drept. Irina se grăbi spre el, îi prinse braţul cu ambele mâini şi îi spuse ceva într-o bulgară rapidă, presărată cu râsete nervoase.
Bătrânul se întoarse spre noi calm şi tăcut, cu figura trasă, încât am avut impresia pentru o clipă că priveşte în podea, deşi avea ochii aţintiţi asupra noastră. Am făcut un pas înainte şi am întins mâna, pe care mi-o strânse cu un gest grav, întorcându-se apoi spre Helen, pentru a face acelaşi lucru. Era politicos, ceremonios şi avea acel gen de deferenţă care este de fapt demnitate, iar ochii lui mari, închişi la culoare, trecură de la unul la altul şi în final se opriră
asupra lui Ranov, care aştepta în spate. Acesta făcu acum un pas înainte şi îi strânse mâna – într-un fel condescendent, mi s-a părut
