Apoi scoase din buzunar câţiva căţei de usturoi, pe care îi puse în gura mortului. Selim scoase ţepuşa şi o spălă la chiuveta din colţ, după care o aşeză la loc în caseta ei. Turgut curăţă toate urmele de sânge, bandajă pieptul domnului Erozan şi-i încheie cămaşa, apoi luă cearceaful de pe pat şi, cu ajutorul meu, acoperi trupul lipsit de viaţă.
— Acum, prieteni, vă rog un lucru. Aţi văzut ce pot face morţii vii. Trebuie să aveţi grijă şi să vă protejaţi clipă de clipă. Şi trebuie să
vă duceţi în Bulgaria cât de curând posibil, în următoarele zile, dacă
puteţi face aranjamentele necesare. Telefonaţi-mi acasă după ce pregătiţi totul. Dacă nu ne vom mai vedea înainte de a pleca, vă
doresc tot norocul şi siguranţa posibile. Mă voi gândi la voi în fiece moment. Vă rog să mă căutaţi imediat ce vă veţi întoarce în Istanbul, dacă vă mai întoarceţi.
Speram să fi vrut de fapt să spună: «Dacă aşa vă veţi planifica drumurile», nu: «Dacă veţi scăpa cu viaţă din Bulgaria». Ne-am strâns mâinile călduros, iar Selim sărută timid degetele lui Helen.
— Acum plecăm, spuse ea simplu luându-mi braţul, şi am ieşit împreună din cămăruţa aceea sinistră, coborând în stradă.”
— 527 —
Capitolul 54
„Primele mele imagini din Bulgaria – şi amintirile ce mi-au rămas în minte pentru totdeauna – au fost cele ale munţilor văzuţi din aer, înalţi şi abrupţi, acoperiţi de o vegetaţie întunecată şi aproape neatinşi de civilizaţie, deşi ici şi colo câte o panglică maronie de asfalt şerpuia printre sate sau de-a lungul vreunei creste. Helen şedea liniştită lângă mine, privind pe ochiul rotund al hubloului, cu mâna în mâna mea, pe sub haina împăturită. Îi simţeam palma caldă, degetele subţiri şi puţin mai reci, fără niciun inel. Uneori, printre stâncile golaşe se zăreau firişoare argintii, despre care bănuiam că trebuie să fie râuri, şi mă străduiam în van să identific silueta cozii încolăcite a dragonului – răspunsul la enigma noastră.
Dar, fireşte, nimic nu se potrivea cu forma pe care o ştiam deja pe dinafară.
Şi nimic nu putea să se potrivească, mi-am reamintit, fie şi numai pentru a-mi atenua speranţa ce renăştea în mine la vederea acestor munţi străvechi. Aspectul lor întunecat, aparent neatins de istoria modernă, misterioasa lipsă a oraşelor şi a industrializării nu făceau decât să îmi sporească această speranţă. Cu cât trecutul era mai bine ascuns în această ţară, cu atât creşteau şansele să fi fost bine păstrat şi conservat. Călugării, pe ale căror urme porniserăm şi noi acum, deşi la înălţime, îşi croiseră drum prin munţi ca aceştia, poate chiar peste aceste creste. I-am spus asta lui Helen, voind să-mi aud speranţele exprimate cu glas tare, dar ea a clătinat din cap.
— Nu ştim sigur că au ajuns în Bulgaria, şi nici măcar dacă au plecat încoace sau nu, îmi reaminti, atenuând răceala seacă a argumentului logic cu o uşoară mângâiere pe mâna mea.
— Eu nu ştiu nimic despre istoria Bulgariei, am replicat. Nu văd cum o să mă descurc acolo.
— Nici eu nu sunt un expert în domeniu, dar pot să-ţi spun că
slavii au migrat în această zonă în secolele al VI-lea şi al VII-lea,
— 528 —
venind dinspre nord, şi că un trib turcic, bulgarii, au venit aici în secolul al VII-lea, parcă. Cele două populaţii s-au unit împotriva Imperiului Bizantin – în mod înţelept, aş zice eu –, iar primul lor conducător a fost un bulgar pe nume Asparuh. Ţarul Boris I a instituit creştinismul ca religie oficială în secolul al IX-lea; în ciuda acestui fapt, este considerat de bulgari un mare erou. Teritoriul a fost apoi stăpânit de bizantini din secolul al XI-lea până la începutul anilor 1200, după care bulgarii au devenit foarte puternici, până ce i-au cucerit otomanii, în 1393.
— Şi când au fost turcii alungaţi? am întrebat cu interes. Am impresia că dăm de ei pretutindeni.
— Abia în 1878, cu ajutorul Rusiei.
— Şi după aceea Bulgaria s-a alăturat puterilor Axei în ambele războaie mondiale.
— Da, iar armata sovietică a adus şi aici glorioasa revoluţie proletară, imediat după încheierea războiului. Vezi, ce ne-am fi făcut noi fără armata sovietică? adăugă Helen cu un surâs amar şi strălucitor.
— Vorbeşte mai încet, i-am zis strângându-i mâna într-a mea.
Dacă tu nu vrei să fii precaută, va trebui să am eu grijă pentru amândoi.
Aeroportul din Sofia era minuscul; mă aşteptam la un fel de templu al comunismului modern, dar am coborât pe o pistă
modestă, pe care am străbătut-o pe jos, împreună cu ceilalţi călători.
Majoritatea erau bulgari, mi s-a părut, încercând să prind ceva din conversaţiile lor. Erau oameni frumoşi, unii chiar uimitor de arătoşi, iar figurile lor variau de la cele slave, palide şi cu ochi întunecaţi, până la arămiul mid-oriental – un caleidoscop de nuanţe bogate şi sprâncene groase, nasuri lungi cu nările fremătânde, acviline sau puternic coroiate, femei tinere cu bucle negre şi frunţi înalte sau bătrânei energici, cu doar câţiva dinţi în gură. Zâmbeau, râdeau şi
— 529 —
vorbeau unii cu alţii; un bărbat gesticula spre vecinul său cu un ziar împăturit. Hainele lor nu erau, în mod evident, occidentale, deşi n-aş fi putut spune ce anume îmi era nefamiliar în croiala costumelor şi a cămăşilor, în pantofii butucănoşi şi pălăriile închise la culoare.
Am avut de asemenea impresia unei fericiri abia stăpânite pe chipurile acestor oameni în clipa când atingeau din nou solul bulgar
– mă rog, asfaltul –, iar acest lucru mi-a tulburat imaginea pe care mi-o formasem deja în minte: un crâncen aliat al sovieticilor, mâna dreaptă a lui Stalin chiar şi acum, la un an după moartea sa, o ţară
sumbră, pradă iluziei comunismului, din care poate că nu avea să se mai trezească vreodată. Dificultatea cu care obţinusem vizele bulgare în Istanbul – o reuşită «unsă» substanţial graţie fondurilor oferite de Turgut şi telefoanelor date de mătuşa Éva omologului său de la Sofia – nu făcuse decât să-mi accentueze neliniştile cu privire la această ţară, iar funcţionarii mohorâţi care în cele din urmă şi-au pus în silă ştampila pe paşapoartele noastre mi s-a părut că degajă
în jur o atmosferă profund opresivă. Helen îmi spusese apoi că
însuşi faptul că ambasada bulgară acceptase să ne dea vize i se părea neliniştitor.
Bulgarii obişnuiţi păreau însă cu totul altfel. Când am intrat în clădirea aeroportului şi ne-am aşezat la rând pentru vamă, susurul vocilor şi al râsetelor era chiar mai sonor, iar dincolo de bariere puteam vedea rudele pasagerilor făcându-le cu mâna şi strigându-i.
Cei din faţa noastră declarau mici sume de bani şi suvenire aduse de la Istanbul şi din escalele anterioare, iar când ne-a venit rândul, am procedat la fel.
Sprâncenele tânărului ofiţer vamal aproape că dispărură sub chipiu când am scos paşapoartele, pe care le puse deoparte pentru a se consulta cu un coleg.
— Nu e semn bun, mi-a şoptit Helen.
Câţiva oameni în uniformă s-au adunat în jurul nostru, iar cel mai vârstnic şi mai ţeapăn începu să ne chestioneze în germană,
— 530 —
