— Spuneaţi că bunicul a fost un membru activ al Gărzii Semilunii. Ce înseamnă asta? Şi care sunt activităţile voastre?
Turgut clătină din cap cu părere de rău.
— Despre acest lucru, stimată colegă, nu pot vorbi în detaliu nici măcar cu voi doi. Unele lucruri trebuie să rămână secrete. V-am povestit cele de mai sus fiindcă m-aţi întrebat şi fiindcă dorim să
aveţi încredere deplină în ajutorul nostru. Garda va avea şi ea foarte mult de câştigat dacă veţi merge în Bulgaria – şi dacă o veţi face cât mai curând. Astăzi gruparea noastră este mică; am mai rămas doar câţiva. Eu, din păcate, nu am un fiu – şi nicio fiică – pentru a-i transmite calitatea mea de membru; domnul Aksoy îşi familiarizează nepotul cu tradiţiile noastre. Dar vă puteţi baza cu siguranţă pe sprijinul otoman, într-un fel sau altul.
Am rezistat tentaţiei de a spune ceva. Aş fi putut discuta în contradictoriu cu Helen, poate, dar a face asta cu forţele secrete ale Imperiului Otoman era peste puterile mele. Turgut ridică un deget în aer şi continuă:
— Trebuie să vă atrag atenţia asupra unui lucru, prieteni, unul foarte important. V-am împărtăşit un secret care a fost păstrat cu mare precauţie – şi cu succes, credem noi – timp de cinci sute de ani.
— 518 —
Nu avem niciun motiv să bănuim că vechiul nostru duşman îl cunoaşte, deşi în mod cert urăşte oraşul nostru şi se teme de el la fel ca în timpul vieţii sale. În statutul Gărzii, Luminăţia Sa a înscris această lege: oricine trădează secretul către duşmani va fi pedepsit prin execuţie imediată. Din câte ştiu eu, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată până acum. Dar vă rog să fiţi atenţi, atât pentru binele vostru, cât şi pentru al nostru.
N-am sesizat nicio undă de ameninţare sau de maliţiozitate în vocea lui, ci doar o profunzime gravă, din care răzbătea loialitatea implacabilă ce i-a permis sultanului să cucerească Măreaţa Cetate, anterior inexpugnabilă şi arogantă, a Bizanţului. Mi-am dat seama că, atunci când spusese: «Lucrăm pentru sultan», se referise exact la acest lucru, cu toate că venise pe lume la jumătate de mileniu după
moartea stăpânului său.
Soarele începuse să coboare dincolo de ferestrele salonului şi o lumină roşiatică învălui trăsăturile lui Turgut, înnobilându-le. M-am gândit pentru o clipă cât de fascinat ar fi fost Rossi de acest personaj şi am fost curios ce întrebări – pe care eu însumi nu reuşeam să le formulez – i-ar fi adresat el.
Helen găsi însă cea mai potrivită replică. Ridicându-se în picioare, astfel încât toţi ceilalţi o urmară, întinse mâna spre Turgut.
— Suntem onoraţi de ceea ce ne-aţi spus, rosti ea, privindu-l drept în ochi. Vom veghea secretul şi dorinţele sultanului cu preţul propriilor vieţi.
Turgut îi sărută mâna, vizibil mişcat, iar Selim Aksoy se plecă în faţa ei. Nu mai era nevoie să spun şi eu ceva; lăsând la o parte pentru moment ura tradiţională a poporului ei faţă de opresorii otomani, Helen vorbise în numele amândurora.
Am fi putut rămâne acolo toată ziua, privindu-ne tăcuţi unii pe alţii în vreme ce înserarea ne învăluia, dar sunetul telefonului ne scoase din reverie. Turgut se scuză şi se duse să răspundă, în vreme ce doamna Bora începu să strângă vesela de pe masă. Turgut ascultă
— 519 —
în receptor câteva minute, spuse ceva pe un ton agitat şi apoi închise brusc, întorcându-se spre Selim şi vorbind ceva în turcă.
Imediat, acesta din urmă îşi puse haina.
— S-a întâmplat ceva? am întrebat.
— Da, din păcate. Este bibliotecarul, domnul Erozan, explică
Turgut, lovindu-se în piept cu pumnul. Omul pe care l-am lăsat să
aibă grijă de el a ieşit pentru o clipă şi bietul meu prieten a fost atacat din nou. Acum este inconştient, iar paznicul pleacă după un medic. Situaţia e foarte gravă. Este al treilea atac, tocmai la asfinţit.
Şocat, mi-am luat şi eu haina, iar Helen îşi puse pantofii, deşi doamna Bora aşezase o mână rugătoare pe braţul ei. Turgut îşi sărută soţia şi, când am ieşit în grabă, m-am întors pentru a o mai privi o dată şi am văzut-o stând în uşa apartamentului, palidă şi speriată.”
— 520 —
Capitolul 52
— Unde putem dormi? întrebă Barley cu îndoială în glas.
Ne aflam într-o cameră a hotelului din Perpignan, o cameră
dublă pe care o obţinusem spunându-i bătrânului recepţioner, şi de această dată, că eram frate şi soră. Omul ne înmânase cheia fără un cuvânt, deşi se uitase bănuitor când la mine, când la el. Nu ne puteam permite să luăm două camere, şi amândoi ştiam asta.
— Ei bine? făcu Barley puţin cam nerăbdător.
Ne-am întors ochii către pat. Nu mai exista niciun alt loc în care unul din noi ar fi putut dormi, nici măcar un covor pe podeaua lustruită. În cele din urmă, Barley păru să ia o decizie – cel puţin pentru el însuşi. În vreme ce eu şedeam locului, nemişcată, el intră
în baie luându-şi nişte haine şi periuţa de dinţi, pentru a ieşi două
minute mai târziu îmbrăcat într-o pijama la fel de gălbuie cum îi era şi părul.
Ceva în imaginea lui, în falsa nonşalanţă afişată, m-a făcut să
izbucnesc în râs, deşi îmi simţeam obrajii arzând, şi atunci a început şi el să râdă. Amândoi am hohotit până ce ne-au dat lacrimile, Barley aplecându-se de mijloc şi ţinându-se cu mâinile de burtă, iar eu agăţându-mă de vechiul dulap. Odată cu acest râs isteric, ne-am eliberat de toate tensiunile călătoriei – temerile mele, dezacordul lui, scrisorile tatei, certurile dintre noi. Ani mai târziu am aflat despre sintagma fou rire – un acces nebunesc de râs –, şi aceasta a fost prima mea experienţă de gen, în hotelul din Perpignan. Primul meu fou rire a fost urmat de alte începuturi, iniţiate când ne-am împleticit unul spre celălalt. Barley îmi prinse umerii cu un gest la fel de puţin elegant ca acela cu care mă agăţasem eu de dulap, dar sărutul a fost angelic şi delicat, experienţa lui tinerească suprapunându-se peste inocenţa mea extremă. La fel ca râsul de mai înainte, m-a relaxat.
Tot ce ştiam eu despre dragoste deriva din câteva filme politicoase şi din cărţi evazive şi nu aveam habar ce trebuia să fac.
— 521 —
Barley îşi asumă această sarcină în locul meu, iar eu i-am urmat exemplul recunoscătoare, deşi stângace. Până când ne-am regăsit amândoi întinşi pe patul acela vechi şi curat, învăţasem deja ceva despre negocierile dintre îndrăgostiţi şi veşmintele lor. Fiecare piesă
de îmbrăcăminte mi se părea un punct de cotitură, primul şi cel mai important fiind bluza lui de pijama, care scoase la iveală un piept de alabastru şi doi umeri surprinzător de musculoşi. Renunţarea la bluză şi la hidosul sutien alb a fost decizia mea tot atât cât şi a lui.
Mi-a spus că îi place culoarea pielii mele, fiindcă era atât de deosebită de a lui, şi e adevărat că braţul meu nu păruse niciodată
atât de măsliniu ca atunci când l-am aşezat lângă cel alb ca zăpada al lui Barley. Şi-a trecut palma peste trupul meu şi peste hainele ce-mi mai rămăseseră, iar eu am făcut acelaşi lucru, descoperind pentru prima dată contururile trupului masculin; parcă bâjbâiam timid printre craterele de pe lună. Inima îmi bătea cu atâta putere, încât mi-a fost teamă că o va putea simţi lipită de pieptul său.
