— Cu mai mult de două săptămâni în urmă.
— Deci nu aveţi vreme de pierdut. Ştim că Dracula nu se află în mormântul său de la Snagov. Şi nu credem că a fost îngropat în Istanbul. Dar uite aici o dovadă – şi bătu cu palma pe scrisoarea călugărului. Nu ştim ce anume dovedeşte, dar în 1477 cineva de la Mănăstirea Snagov s-a dus în Bulgaria, sau cel puţin a încercat să se ducă. Este o pistă ce merită urmată. Dacă nu veţi găsi nimic, veţi fi măcar împăcaţi că aţi făcut tot ce v-a stat în puteri; după aceea veţi putea pleca acasă pentru a-l plânge pe profesor cu inima împăcată,
— 510 —
iar noi, dragii mei, vă vom preţui întotdeauna. Dar, dacă nu veţi încerca, veţi regreta fără încetare şi vă veţi întreba mereu cum ar fi fost dacă v-aţi fi dus.
Cu aceste cuvinte, Turgut luă din nou traducerea, urmări ceva cu degetul şi citi cu glas tare:
— «E mare primejdie pentru noi să mai rămânem chiar şi o zi, şi vom fi mai la adăpost călătorind pe tărâmurile necredincioşilor decât aici.» Uite, prietene, pune asta în servietă. Copia aceasta, în engleză, e pentru voi. Alături de ea veţi găsi şi un exemplar în slavonă, pe care l-a scris prietenul domnului Aksoy. În plus, am aflat că există în Bulgaria un specialist la care aţi putea apela.
Numele lui e Anton Stoicev. Domnul Aksoy nutreşte o mare admiraţie pentru munca lui, ale cărei rezultate au fost publicate în numeroase ţări. Stoicev ştie despre Balcanii medievali mai multe decât oricine altcineva în viaţă – mai cu seamă despre teritoriul Bulgariei. Omul locuieşte undeva lângă Sofia; trebuie să întrebaţi de el.
Pe neaşteptate şi fără reticenţe, spre surprinderea mea, Helen îmi luă mâna; crezusem că trebuie să ne păstrăm relaţia secretă chiar şi aici, printre prieteni. Am observat că privirea lui Turgut se opri o clipă asupra gestului ei. Ridurile fine din jurul ochilor săi se adânciră, iar doamna Bora surâse larg, încleştându-şi mâinile mici pe genunchi. În mod evident, era bucuroasă de apropierea noastră, şi am simţit brusc un fel de binecuvântare din partea acestor oameni inimoşi.
— Atunci îi voi telefona mătuşii mele, spuse Helen ferm, strângându-mi degetele.
— Éva? Dar ce poate face ea?
— După cum ştii, poate orice. Nu, de fapt nu ştiu exact cum anume va proceda şi ce va putea face, dar are mulţi prieteni în poliţia secretă maghiară – aici Helen coborî vocea, parcă fără voia ei
–, iar aceştia au la rândul lor prieteni pretutindeni în Europa de Est.
— 511 —
Şi duşmani, fireşte; cu toţii se spionează unii pe alţii. E posibil s-o pun astfel într-un fel în pericol, şi acesta e singurul lucru pe care îl regret. În plus, va trebui să dăm o şpagă mare, mare de tot.
— Bacşiş, încuviinţă Turgut. Desigur. Eu şi Selim Aksoy ne-am gândit deja la asta şi am găsit douăzeci de mii de lire pe care le puteţi folosi. Şi, cu toate că nu pot veni cu voi, vă voi ajuta atât cât îmi stă în putinţă, la fel ca domnul Aksoy, de altfel.
Îi priveam intens acum, pe el şi pe Aksoy; amândoi şedeau în faţa noastră, cu spatele foarte drept şi cu o expresie serioasă în ochi.
Ceva în figurile lor – a lui Turgut mare şi rozalie, a celuilalt delicată, amândouă calme, dar atente şi extrem de concentrate –, ceva mi s-a părut brusc foarte familiar. O senzaţie nedefinită m-a cuprins şi, pentru o fracţiune de secundă, mi-a întârziat întrebarea de pe buze.
Apoi am strâns hotărât mâna lui Helen – mâna aceea puternică, aspră, deja iubită – şi am privit drept în ochii întunecaţi ai lui Turgut.
— Cine sunteţi voi? am întrebat.
Cei doi se priviră şi ceva păru să treacă în tăcere de la unul la altul. Apoi, pe un ton limpede şi grav, Turgut răspunse:
— Lucrăm pentru sultan.”
— 512 —
Capitolul 51
„Eu şi Helen ne-am tras înapoi odată. Pentru o clipă am crezut că
Turgut şi Selim erau de partea cine ştie cărei forţe a întunericului, şi am rezistat cu greu tentaţiei de a-mi înhăţa servieta, a prinde braţul lui Helen şi a o lua la fugă din apartament. Cum altfel, decât prin mijloace oculte, ar putea bărbaţii aceştia doi, pe care îi crezusem prieteni, să lucreze pentru un sultan mort de mult? De fapt, toţi sultanii muriseră de mult, aşa că, indiferent la care dintre ei se referise Turgut, niciunul nu mai putea fi acum pe lumea aceasta. Şi ne minţiseră oare în tot acest timp deopotrivă în celelalte privinţe?
Deruta mi-a a fost risipită brusc de vocea lui Helen. Se aplecă în faţă, palidă şi cu ochii mari, dar rosti întrebarea pe un ton calm, o întrebare pur practică, dată fiind situaţia – atât de practică, încât am avut nevoie de câteva momente pentru a o înţelege.
— Domnule profesor Bora, câţi ani aveţi?
— Ah, dragă doamnă, zâmbi el, în caz că mă întrebaţi dacă am cumva cinci sute de ani, răspunsul este, din fericire, nu. Lucrez pentru strălucirea sa, Magnificul Ocrotitor al Lumii Sultanul Mahomed al II-lea, dar n-am avut niciodată suprema onoare de a-l întâlni.
— Şi atunci, ce naiba vrei să spui? am izbucnit eu.
Turgut surâse din nou, iar Selim înclină amabil capul spre mine.
— N-am vrut să vă spun acest lucru, dar, fiindcă ne-aţi acordat încrederea în atât de multe privinţe şi pentru că mi-aţi pus această
întrebare atât de interesantă, vă voi explica. Am venit pe lume cât se poate de normal, în 1911, şi sper să mor la fel de normal în patul meu, cam prin 1985, râse el uşor. Toţi cei din familia mea au trăit însă ani îndelungi, aşa că şi eu, probabil, voi ajunge să şed pe acest divan până la o vârstă prea înaintată pentru a mai fi respectabilă.
Domnul Aksoy are, de asemenea, vârsta pe care o puteţi vedea. Nu e nimic straniu sau neobişnuit în privinţa noastră. Ceea ce am să vă
— 513 —
spun însă acum este cel mai tainic secret pe care l-aş putea încredinţa cuiva, şi va trebui să-l păstraţi pentru voi orice s-ar întâmpla: amândoi facem parte din Garda Semilunii a lui Mahomed al II-lea.
— Nu cred că am auzit despre aşa ceva, se încruntă Helen.
— Nu, doamnă profesor, nu aţi auzit. Turgut privi spre Selim, care asculta liniştit, străduindu-se să ne urmărească discuţia şi privindu-ne cu ochii săi verzi ca două guri de iaz. Cred că nimeni nu a auzit despre noi, cu excepţia membrilor ordinului, fireşte.
Gruparea s-a constituit ca o gardă secretă, din rândul celor mai bune corpuri de elită ale ienicerilor.
Mi-am amintit brusc chipurile acelea tinere, cu ochi strălucitori, pe care le văzusem în picturile de la Topkapî Sarai, grupate în rânduri strânse în jurul tronului pe care şedea sultanul, gata să se repeadă la orice potenţial asasin sau la oricine avea nenorocul să
cadă în dizgraţia stăpânului lor.
