— 539 —
mie, care-l detestam din ce în ce mai intens pe acest ghid nedorit.
Îmi doream din tot sufletul să plece, pentru a vorbi singuri cu profesorul Stoicev; la urma urmei, cum puteam discuta deschis şi cum aveam să reuşim să aflăm ceva de la Stoicev dacă Ranov stătea mereu în coasta noastră, ca o muscă supărătoare?
Profesorul se întoarse încet şi ne invită să trecem pragul. Camera aceasta era una dintre cele câteva aflate la etaj. Din cele două vizite ale mele acolo nu mi-am putut da seama unde anume dormeau locatarii casei; din câte vedeam eu, la etaj se aflau numai salonul lung şi îngust în care intraserăm noi şi alte încăperi mai mici ce dădeau în el. Uşile acestora erau întredeschise şi razele soarelui pătrundeau în ele printre ramurile copacilor, mângâind copertele nenumăratelor cărţi aliniate de-a lungul pereţilor, stivuite în cuiere de lemn pe podea sau îngrămădite pe mese. Printre ele am văzut file şi documente de toate formele şi dimensiunile, multe dintre ele evident foarte vechi. Nu, locul nu semăna deloc cu biroul ordonat al lui Rossi; era mai degrabă un fel de laborator ticsit, sălaşul unui colecţionar. Pretutindeni în jur vedeam piele veche, pergament, coperte legate, litere aurite, colţuri de pagină îndoite sau fărâmiţate, volume în culoarea osului vechi – cărţi, manuscrise şi pergamente într-o dezordine ordonată. Nimic nu era prăfuit, nimic greu nu era aşezat peste ceva fragil, şi totuşi întreaga încăpere era plină până la refuz de cărţi; aveam impresia că sunt înconjurat de ele din toate părţile, aşa cum nici la muzeu nu se întâmplă, acolo exponatele fiind aşezate mai spaţiat şi mai metodic.
Pe unul dintre pereţi era fixată o hartă primitivă, desenată – spre marea mea uimire – pe piele. Nu m-am putut împiedica să nu mă
apropii de ea, iar Stoicev a surâs.
— Vă place? Este Imperiul Bizantin la 1150.
Era pentru prima dată când îl auzeam vorbind, şi rostise cuvintele într-o engleză corectă.
— Pe când Bulgaria se afla încă sub stăpânirea sa, adăugă Helen.
— 540 —
Stoicev se întoarse spre ea, plăcut impresionat.
— Da, exact. Cred că harta aceasta a fost lucrată la Veneţia sau la Genova şi adusă la Constantinopol, poate ca un dar făcut împăratului ori cuiva de la curtea sa. Aceasta este o copie realizată
de un prieten al meu.
Helen surâse, ducându-şi un deget la bărbie, gânditoare, apoi îl privi şi aproape că-i făcu un semn cu ochiul.
— Împăratul Manuel I Comnen, probabil?
Am privit-o surprins, iar Stoicev păru şi el uimit. Helen râse şi îi explică:
— Bizanţul a fost într-o vreme pasiunea mea.
Bătrânul istoric zâmbi şi se înclină în faţa ei, brusc curtenitor. Ne făcu semn spre scaunele aşezate în jurul mesei din mijloc şi ne-am aşezat cu toţii. De unde şedeam, puteam vedea curtea din spatele casei, coborând lent până la marginea unei pădurici, cu pomi fructiferi dintre care unii aveau deja fructe mici şi verzi. Ferestrele erau deschise, lăsând să pătrundă până la noi zumzetul acela de albine în zbor şi frunze bătute de vânt. M-am gândit cât de plăcut trebuie să fie pentru Stoicev, chiar în exilul său de aici, să stea printre atâtea manuscrise şi să citească ori să scrie, ascultând în acelaşi timp sunetele naturii, pe care niciun stat, oricât de opresiv, nu le poate înăbuşi. Era un fel de închisoare plăcută, fericită şi poate mai voluntară decât ne-am fi putut imagina noi.
Pentru o vreme, Stoicev nu spuse nimic, mulţumindu-se să ne privească atent, şi m-am întrebat ce o fi gândind despre apariţia noastră neaşteptată şi dacă avea intenţia să afle cine suntem de fapt.
După câteva minute, văzând că tăcerea se prelungeşte, m-am decis să încep eu:
— Domnule profesor, vă rog să ne iertaţi această încălcare a intimităţii. Vă suntem recunoscători, dumneavoastră şi nepoatei dumneavoastră, pentru faptul că ne-aţi primit.
Bătrânul îşi privi mâinile aşezate pe masă, subţiri şi pătate de
— 541 —
vârstă, apoi se uită la mine. Ochii lui, întunecaţi şi mari, erau ochii unui tânăr, deşi faţa cu tenul măsliniu era marcată de ani. Urechile îi erau şi ele mari şi depărtate de cap pe lângă părul alb, tuns scurt; o rază de soare pătrunsă prin fereastră le dădea un aspect translucid şi rozaliu pe margini, ca la un iepure. De fapt, cu amestecul acela al lor de blândeţe şi prudenţă, şi ochii lui aminteau de un animal.
Avea dinţii gălbui şi strâmbi, iar unul dintre ei, în faţă, era îmbrăcat în aur. Dar nu-i lipsea niciunul, şi figura lui căpătă un aspect surprinzător când zâmbi, ca şi cum un animal sălbatic ar fi afişat dintr-odată o expresie omenească. Era un chip frumos, care în tinereţe avusese probabil o strălucire aparte, un entuziasm vizibil –
o figură irezistibilă.
Stoicev ne surâse cu o asemenea intensitate, încât şi eu, şi Helen l-am imitat. Ea se aşezase pe un scaun sub icoana unui sfânt – poate Gheorghe – care ţintuia la pământ, cu suliţa, un balaur subnutrit.
— Îmi pare foarte bine că aţi venit aici, spuse Stoicev. Nu primim prea mulţi vizitatori, iar cei care vorbesc limbi străine sunt cu atât mai rari. Mă bucur să-mi pot exersa engleza cu dumneavoastră, deşi mă tem că nu mai este la fel de bună ca odinioară.
— Oh, engleza dumneavoastră este excelentă, am replicat. Unde aţi învăţat-o, dacă nu vă deranjează întrebarea?
— Nu mă deranjează. Am avut norocul de a studia în străinătate în tinereţe, o perioadă chiar în Londra. Vă pot ajuta cu ceva anume sau doriţi doar să-mi vedeţi biblioteca?
Fraza aceasta, atât de simplu rostită, mă luă prin surprindere.
— Ambele, am răspuns. Dorim s-o vizităm, dar şi să vă adresăm câteva întrebări referitoare la cercetările noastre. Eu şi domnişoara Rossi suntem foarte interesaţi de istoria ţării dumneavoastră în Evul Mediu, cu toate că eu ştiu despre ea mult mai puţin decât s-ar cuveni, şi am scris o… ăăă…
Începusem să mă bâlbâi, fiindcă mi-a trecut prin minte că, în ciuda sumarei «lecţii» pe care mi-o predase Helen în avion, nu
— 542 —
cunoşteam aproape nimic despre istoria Balcanilor, iar ceea ce ştiam i se va părea probabil jalnic şi absurd acestui erudit păstrător al trecutului ţării sale; dar mai aveam un motiv: trebuia să discutăm un subiect extrem de personal şi de delicat, şi nu-mi dădeam seama cum am putea-o face cu Ranov proţăpit lângă noi.
— Deci vă interesează Bulgaria medievală, conchise Stoicev, şi mi s-a părut că aruncase şi el o privire fugară spre Ranov.
Helen îmi veni rapid în ajutor:
— Da, ne interesează viaţa monastică în Bulgaria Evului Mediu şi o studiem cât putem de intens în vederea unor articole pe care intenţionăm să le scriem. Mai precis, am vrea să aflăm amănunte despre viaţa în mănăstirile de aici în ultima parte a perioadei medievale şi despre rutele urmate de pelerinii care veneau în Bulgaria, dar şi de cei care plecau de aici spre alte teritorii.
Stoicev se lumină la faţă şi clătină din cap cu plăcere, astfel că
urechile sale prinseră o rază de lumină.
