— Da, acasă, biserica de lângă universitate. Când ai venit să
citeşti scrisorile lui Rossi, ţi-ai dus la frunte degetele înmuiate în apă
sfinţită.
Se gândi câteva clipe, apoi răspunse:
— Da, aşa am făcut. Dar nu din credinţă. Doar că mi-era dor de acasă.
Am traversat încet podul şi am pornit înapoi pe străzile întunecate, fără a ne mai atinge; îi simţeam încă braţele strânse în jurul meu.
— Lasă-mă să vin la tine în cameră, i-am şoptit îndată ce am zărit în faţă silueta hotelului.
Mi s-a părut că-i văd buzele tremurând.
— Nu aici. Suntem urmăriţi.
Nu mi-am repetat rugămintea şi m-am bucurat văzând ce ne aştepta la recepţie. Când am cerut cheia, funcţionarul mi-a întins-o împreună cu o bucată de hârtie pe care scria ceva în germană: Turgut sunase şi voia să-i telefonez. Helen aşteptă în vreme ce eu am repetat ritualul mai vechi, rugând să fiu lăsat să folosesc telefonul şi oferindu-i recepţionerului un mic stimulent în acest sens; şederea aici ajunsese să mă coste cam mult. Am format apoi numărul şi într-un târziu am auzit sunând în receptor. Turgut răspunse ceva ininteligibil, dar trecu repede pe engleză.
— Paul, prietene! Mulţumesc zeilor că ai sunat! Am veşti pentru tine, veşti importante!
Mi-am simţit inima în gât.
— Ai găsit… o hartă? Mormântul? Pe Rossi?
— 495 —
— Nu, prietene, nimic atât de miraculos. Dar scrisoarea găsită de Selim a fost tradusă şi s-a dovedit a fi un document uluitor. A fost scrisă de un călugăr ortodox în Istanbul, în 1477. Mă auzi?
— Da, da! am strigat, astfel că recepţionerul s-a încruntat la mine, iar Helen m-a privit neliniştită. Continuă!
— În 1477. Dar nu e numai atât! Cred că trebuie să dai curs informaţiilor din această scrisoare. Ţi-o voi arăta mâine, când veţi ajunge aici. Bine?
— Bine! am strigat iar. Dar scrie în scrisoare că… el… a fost îngropat în Istanbul?
Helen clătina din cap, şi mi-am dat seama ce voia să spună: linia telefonică putea fi ascultată.
— Nu-mi dau seama, din scrisoare. Încă nu sunt sigur unde e îngropat, dar probabilitatea ca mormântul să fie aici e mică. Cred că
trebuie să te pregăteşti însă pentru o altă călătorie, şi vei avea din nou nevoie de ajutorul amabilei mătuşi.
În ciuda paraziţilor de pe linie, parcă i-am auzit şi zâmbetul fin.
— O altă călătorie? Unde?
— În Bulgaria!
M-am întors spre Helen, cu receptorul gata să-mi cadă din mână:
— Bulgaria?”
— 496 —
Partea a treia
Şi unul dintre morminte era mai semeţ ca toate celelalte,uriaş şi cu o nobilă alcătuire. Pe el se vedea un singur cuvânt:DRACULA
Bram Stoker, Dracula, 1897
— 497 —
Capitolul 49
Acum câţiva ani am găsit printre hârtiile tatălui meu un bilet care nu şi-ar fi avut locul în această istorie, dar, cu excepţia scrisorilor către mine, aceasta este singura mărturie a iubirii lui pentru Helen –
singura care mi-a parvenit mie vreodată. Tata nu a păstrat jurnale, iar rarele sale notiţe cu caracter personal se refereau numai la partea profesională a vieţii lui: gânduri despre problemele de ordin diplomatic sau despre istorie, mai cu seamă dacă aveau relevanţă
pentru vreun conflict internaţional. Aceste gânduri ale sale, împreună cu articolele şi discursurile concepute pe baza lor, se află
acum în biblioteca fundaţiei pe care a înfiinţat-o, iar mie mi-a rămas un singur document scris în întregime pentru el însuşi – pentru Helen. Îl ştiam pe tata un om al ideilor şi al faptelor concrete, nu al poeziei, şi din acest motiv hârtia despre care aminteam este cu atât mai importantă pentru mine. Fiindcă aceasta este o carte pentru oameni maturi şi fiindcă doresc să fie o reflectare cât mai fidelă şi mai deplină a realităţii, am inclus-o aici, în ciuda unor scrupule pe care le-am avut la început. Este posibil ca tata să fi făcut alte însemnări similare, dar era tipic pentru el să le distrugă – să le ardă
poate în grădina casei noastre din Amsterdam, unde în copilărie găseam câteodată în micul grătar din piatră bucăţi arse de hârtie; aceasta a supravieţuit probabil din întâmplare. Scrisoarea este nedatată şi de aceea am ezitat cu privire la locul pe care să i-l atribui în această cronologie. O redau în acest punct fiindcă se referă la primele zile ale iubirii dintre tata şi Helen, deşi tensiunea ce răzbate din ea mă face să cred că a scris-o într-un moment în care nu i-ar mai fi putut-o înmâna.
Oh, dragostea mea, voiam să-ţi spun cât de mult m-am gândit astăzi la tine. Amintirile mele îţi aparţin în întregime, fiindcă se întorc necontenit la primele noastre
— 498 —
clipe împreună. M-am întrebat de multe ori de ce alte iubiri nu-ţi pot înlocui prezenţa, şi revin de fiecare dată la iluzia că suntem încă împreună şi apoi – fără să vreau – la convingerea că mi-ai subjugat amintirile. Când mă aştept mai puţin, mă copleşeşte ecoul cuvintelor tale. Simt apăsarea palmei tale pe a mea, simt mâinile noastre împreunate ascunse sub marginea jachetei mele, haina mea împăturită pe scaunul dintre noi, delicateţea degetelor tale, profilul tău privind dincolo de mine, exclamaţia ta când am intrat, împreună, în Bulgaria, când am zburat pentru prima dată peste munţii ei.
