— 492 —
dragostea pentru el, aveam deja paşaportul. Aşa s-a întâmplat şi, când mi-am dat seama de adevăr, primisem biletul spre libertate, spre Occident, şi nu voiam să renunţ la el. Şi mi-am zis că merită să-mi caut tatăl. Aşa că am continuat jocul cu Géza până ce am putut pleca la Londra, lăsându-i o scrisoare prin care rupeam relaţia cu el.
Probabil că a fost foarte furios, dar nu mi-a scris niciodată nimic.
— Şi de unde ştiai că e în poliţia secretă?
— Era prea orgolios ca să nu-mi spună asta! râse ea. Voia să mă
impresioneze. Nu i-am mărturisit că eram mai degrabă speriată
decât impresionată şi mai mult dezgustată decât speriată. Mi-a povestit despre oamenii pe care i-a trimis la închisoare sau la tortură, sugerându-mi că există şi lucruri mai rele decât astea. La urma urmei, e imposibil să nu urăşti un astfel de om.
— Nu mă încântă să aud una ca asta, ştiind că e interesat de mişcările mele. Dar mă bucur să aflu ce simţi pentru el.
— Dar ce credeai? Am încercat să stau departe de el încă din clipa în care am ajuns aici.
— Când l-ai văzut, la conferinţă, mi-am dat seama că ai nişte sentimente complexe faţă de el. Nu mă puteam stăpâni să nu mă
gândesc că poate l-ai iubit sau că încă îl mai iubeşti.
— Nu! replică ea, clătinând din cap şi privind apa întunecată a fluviului. N-aş putea iubi un anchetator… un torţionar… sau poate chiar un ucigaş. Şi, dacă nu l-aş fi respins pentru asta – în trecut şi cu atât mai mult acum –, aş fi avut alte motive s-o fac, adăugă ea, întorcându-se pe jumătate spre mine, dar fără a mă privi direct.
Există unele lucruri mărunte, dar foarte importante. Nu e un om bun. Nu ştie când să spună ceva alinător şi când să tacă. Nu-i pasă
cu adevărat de istorie. Nu are ochi cenuşii, blânzi şi sprâncene stufoase şi nu-şi suflecă mânecile până la coate.
Am rămas cu ochii aţintiţi asupra ei, iar ea mă privi în faţă, cu un fel de hotărâre curajoasă.
— Pe scurt, continuă ea, cea mai gravă problemă a lui este că nu e
— 493 —
tu.
Nu puteam descifra nimic în ochii ei, dar peste o clipă începu să
zâmbească, parcă fără a se putea stăpâni, parcă fără să vrea, şi am văzut că era acelaşi surâs minunat al tuturor femeilor din familia ei.
Am continuat s-o privesc fix, încă nevenindu-mi să cred, şi apoi am luat-o în braţe şi am sărutat-o pasional.
— Dar ce credeai? murmură ea când i-am dat drumul, pentru o secundă. Ce credeai?
Am rămas acolo îndelung, poate chiar o oră, dar la un moment dat se trase înapoi cu un geamăt şi îşi duse mâna la gât.
— Ce s-a întâmplat?
Ezită un moment.
— Rana aceea. S-a vindecat, dar uneori îmi dă nişte junghiuri scurte. Şi acum mi-a trecut prin minte… poate că n-ar fi trebuit să te ating.
Ne-am privit câteva momente.
— Lasă-mă să văd, i-am cerut. Helen, lasă-mă să văd.
Fără o vorbă, îşi scoase eşarfa şi ridică bărbia în lumina becului stradal. Pe pielea de pe gât am observat două semne purpurii, aproape vindecate. Teama mi s-a mai potolit. În mod clar, nu mai fusese muşcată după acel prim atac. M-am aplecat şi mi-am lipit buzele de rană.
— Oh, Paul, nu! strigă ea şi se trase înapoi.
— Nu-mi pasă. O să vindec eu însumi rana asta. Sau te-a durut?
— Nu, a fost plăcut, recunoscu ea, dar îşi puse din nou mâna pe cicatrice, parcă pentru a o proteja, şi după un minut îşi legă eşarfa la loc.
Ştiam că, deşi contaminarea fusese una uşoară, trebuia să am grijă de ea mai mult ca oricând, aşa că am dus mâna la buzunar.
— Trebuia să fi făcut asta de mult. Vreau să porţi ce-ţi dau eu acum.
Era una dintre cruciuliţele pe care le cumpărasem de acasă, din
— 494 —
biserica Sfânta Maria. I-am închis-o la gât, pe sub eşarfă, şi, când a atins-o uşor cu degetele, am auzit un mic suspin de uşurare.
— Nu sunt un om credincios, ştii, şi mi-am spus că sunt prea învăţat ca să…
— Ştiu. Dar ce-a fost chestia aceea din biserica Sfânta Maria?
— Sfânta Maria?
