Nu-mi plăcea deloc ideea asta, dar peste câteva minute ne puseserămdeja ghetele în picioare şi ne furişam în tăcere pe potecă. Zgomotul deveneadin ce în ce mai puternic, cu suişuri şi coborâşuri, ca într-o cadenţă
fantomatică – nicidecum lupi de data aceasta, ci oameni. Mă străduiam să
nu păşesc pe vreo creangă. La un moment dat am văzut cum Georgescu îşiduce mâna la haină; deci are o armă, mi-am spus cu satisfacţie. Curândprintre copaci a început să se zărească licărul flăcărilor, iar el mi-a făcutsemn să mă las în jos şi apoi să mă ghemuiesc lângă el, în iarbă.
Ajunseserăm la un luminiş în care, spre uimirea mea, am văzut osumedenie de oameni. Formaseră două cercuri în jurul unui foc devreascuri şi, cu faţa la el, psalmodiau ceva. Unul dintre ei, probabilconducătorul lor, stătea chiar lângă foc, iar ori de câte ori vocile se înălţauîn crescendo, toţi ridicau un braţ într-un salut ţeapăn, aşezându-şi cealaltă
mână pe umărul vecinului de cerc. Figurile lor, bizar de roşii în luminaflăcărilor, erau imobile şi grave, iar ochii le străluceau. Purtau un fel deuniformă, cu veste negre peste cămăşi verzi, şi cravate negre.
— Ce-i asta? am întrebat în şoaptă. Ce spun acolo?
— Totul pentru Patria-mamă! îmi şuşoti el la ureche. Dacă faci vreunzgomot, suntem morţi. Cred că e Legiunea Arhanghelului Mihail.
— Ce mai e şi asta?
Îmi era greu să-mi imaginez ceva mai puţin angelic decât feţele acesteaîmpietrite şi braţele rigide. Georgescu îmi făcu semn, şi ne-am furişatamândoi înapoi, printre copaci. Dar, înainte de a mă întoarce cu spatele,am observat o mişcare în celălalt capăt al luminişului şi, spre continua meauimire, am văzut un bărbat înalt, învăluit într-o mantie, cu părulîntunecat şi faţa lividă, ivindu-se o secundă în lumina flăcărilor. Şedea înafara cercurilor formate de cei în uniformă, cu o expresie bucuroasă; defapt, părea chiar să râdă. După un moment nu l-am mai putut vedea, şimi-am spus că a reintrat probabil în pădure.
— 479 —
Când am ajuns înapoi la adăpostul ruinelor – în mod bizar, acum mi sepărea că aici suntem în siguranţă –, Georgescu se aşeză lângă foc şi îşiaprinse pipa, trăgând cu sete din ea.
— Dumnezeule! exclamă. Puteam s-o sfârşim acolo.
— Cine sunt oamenii aceia?
Aruncă chibritul în flacără.
— Criminali, răspunse scurt. Li se mai spune şi Garda de Fier. Bântuieprin satele din regiune şi aleg tineri pe care-i îndoctrinează cu ura lor. Îiurăsc îndeosebi pe evrei şi vor să scape lumea de ei. Noi însă ştim că, acolounde sunt ucişi evrei, ţiganii au şi ei aceeaşi soartă. Plus mulţi alţii, deobicei.
I-am spus despre silueta stranie pe care o văzusem dincolo de luminiş.
— Oh, nu mă îndoiesc! Indivizii ăştia atrag tot soiul de admiratori. Numai trece mult şi în curând toţi ciobanii din munţi vor hotărî să li sealăture.
Am avut nevoie de ceva vreme pentru a ne culca din nou lângă foc, darGeorgescu m-a asigurat că, odată ce şi-au început ritualul, legionarii nuvor porni la drum pe munte. N-am reuşit decât să aţipesc într-o poziţieinconfortabilă, şi am fost uşurat văzând că zorii se ivesc devreme în cuibulacela de vulturi. Era linişte acum şi se lăsase puţină ceaţă; nicio adiere nuclintea frunzele din jur. Îndată ce s-a luminat suficient, m-am apropiat cugrijă de arcadele capelei, cercetând urmele lăsate de lup. Erau clar vizibilelângă zidul lateral, mari şi adânc întipărite în sol. Straniu mi s-a părutfaptul că nu era decât un singur şir, care se îndepărta de gura criptei, aşacă nu-mi puteam da seama pe unde venise fiara – sau poate că nudescifrasem eu corect urmele în vegetaţia din spatele capelei. Nedumerireaaceasta mi-a dat de furcă mult după ce am terminat micul dejun, după ceam mai făcut câteva schiţe şi am început să coborâm.
Din nou, trebuie să pun punct deocamdată. Îţi trimit cele mai caldesalutări, de pe un tărâm îndepărtat…
Rossi
— 480 —
Capitolul 47
Dragul meu prieten,
Nu-mi pot imagina ce vei crede tu despre această corespondenţă ciudată
şi unilaterală, când îţi va parveni în sfârşit, dar mă simt îndemnat să-ţiscriu în continuare, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a-mi consemnaeu evenimentele. Ne-am întors ieri după-amiază în satul din care ampornit spre cetatea lui Dracula, iar Georgescu s-a înapoiat la Târgovişte,cu o îmbrăţişare vânjoasă de rămas-bun, o bătaie pe umăr şi cu dorinţa de ane mai întâlni într-o zi. Mi-a fost un ghid cu adevărat plăcut şi îi voi simţifără îndoială lipsa. În ultimul moment am simţit un ghimpe de vină pentrucă nu i-am spus tot ce am văzut în Istanbul, dar nu m-am putut hotărî s-ofac. La urma urmei, probabil că nici nu m-ar fi crezut, şi ar fi trebuit să-ipovestesc toate detaliile neplăcute pentru a-l convinge. Îmi puteamimagina perfect râsul lui sănătos, grimasa de îndoială ştiinţifică şiconcluzia că am o imaginaţie prea bogată.
M-a îndemnat să mă întorc cu el până la Târgovişte, dar hotărâsem dejacă voi mai rămâne câteva zile în zonă, pentru a vizita câteva dintrebisericile şi mănăstirile de aici şi pentru a mai afla câte ceva despreregiunea din jurul cetăţii lui Vlad. Acesta a fost motivul pe care i l-amspus lui Georgescu – şi mie însumi, de altfel –, iar el mi-a recomandatcâteva locuri pe care le-a vizitat şi Dracula în vremea lui. Cred că maiaveam însă şi un alt motiv, anume senzaţia că nu voi mai reveni niciodată
într-un loc atât de izolat, atât de îndepărtat de lumea mea obişnuită şi atâtde frumos. Odată ce am decis că-mi voi petrece ultimele zile libere aici, înloc să mă grăbesc spre Atena înainte de termenul fixat, m-am aşezat să mă
odihnesc puţin la cârciumă, în ideea de a-mi îmbunătăţi firavele cunoştinţede română încercând – cu slabe rezultate – să vorbesc cu bătrânii satuluidespre legendele locale. Astăzi m-am plimbat până la marginea pădurii deaici şi am ajuns la un altar străjuit de coroana unui copac. Era construitdin pietre vechi, cu un acoperiş din paie, şi mi-am spus că porţiunile saleoriginale se aflaseră aici probabil cu mult timp înainte ca trupele lui
— 481 —
Dracula să străbată regiunea în goana cailor. Florile dinăuntru se ofiliseră,iar sub cruce se întărise o băltoacă de ceară.
Când mă întorceam spre sat, mi-a ieşit înainte o altă privelişte, la fel deuimitoare: o fată din sat, în costumul ei ţărănesc, şedea nemişcată înpotecă, arătând ca un personaj desprins din cărţile de istorie. Fiindcă nudădea semne că s-ar clinti din loc, m-am oprit să-i vorbesc şi, spre uluireamea, mi-a arătat o monedă. Era, evident, foarte veche, medievală, şi pe oparte avea încrustată imaginea unui dragon. Deşi nu aveam nicio dovadă,am fost convins că fusese emisă pentru Ordinul Dragonului. Fata vorbea,desigur, numai româneşte, dar am izbutit să înţeleg că moneda îi fusesedăruită de o bătrână care venise la un moment dat în sat de sus, dinsprecastelul lui Vlad. Fata mi-a mai spus că numele ei de familie e Getzi, deşinu părea a avea idee despre semnificaţia lui reală. Îţi poţi imagina ce amsimţit auzind acest lucru: după toate aparenţele, şedeam faţă în faţă cu odescendentă a lui Vlad Dracula. Ideea era pe cât de uluitoare, pe atât detulburătoare (deşi graţia şi puritatea fetei nu aveau absolut nimicmonstruos sau crud în ele). Când am vrut să-i înapoiez moneda, a insistats-o păstrez, ceea ce am şi făcut deocamdată, deşi voi încerca din nou să i-orestitui. Am stabilit să ne întâlnim şi mâine, iar acum trebuie să tepărăsesc pentru a face o schiţă a monedei şi a-mi studia mai intensdicţionarul, în speranţa că voi putea afla mai multe despre familia şi despreoriginile ei.
Dragul meu prieten,
Seara trecută am înregistrat un progres în discuţiile cu tânăra desprecare ţi-am povestit. Numele ei este într-adevăr Getzi şi l-a scris în faţa meacu aceeaşi ortografie pe care mi-a precizat-o şi Georgescu. Am rămas uimitde iuţeala ei de minte în vreme ce încercam să conversăm şi am constatatcă, în plus, ştie să citească şi să scrie şi chiar m-a ajutat să caut unelecuvinte în dicţionar. Mi-a făcut plăcere să-i privesc faţa expresivă şi ochiinegri luminându-se cu fiecare nouă idee înţeleasă. Nu a învăţat vreo altă
limbă străină, fireşte, dar sunt convins că ar putea-o face cu uşurinţă, dacă
— 482 —
i s-ar oferi instruirea necesară.
Mi s-a părut surprinzător şi remarcabil să găsesc o asemenea inteligenţă
în acest loc îndepărtat şi rustic; poate asta dovedeşte că provine dintr-unneam de oameni nobili şi educaţi. Familia tatălui ei a venit aici atât dedemult, încât nimeni nu-şi mai aminteşte acea perioadă, dar unii dintre eierau maghiari, din câte am înţeles. Spunea că tatăl ei se consideră
moştenitorul celui care a stăpânit castelul Argeş şi că există o comoară
îngropată acolo – un lucru pe care, aparent, îl cred toţi ţăranii din sat. Cumare greutate am înţeles că într-o anumită zi a sfinţilor, o lumină
