Georgescu a încercat să-l atragă în conversaţie în timp ce înaintam prinpădurea deasă, dar bietul om se mărginea să ţină hăţurile într-o muţeniedisperată, ca un prizonier dus spre eşafod. Din când în când îşi strecuramâna în deschizătura cămăşii, de parcă purta un soi de amuletă protectoare
– aşa mi-am închipuit văzând şnurul de piele de la gâtul lui, şi m-amstrăduit să rezist tentaţiei de a-l ruga să mi-o arate. Mi-a fost milă de el,pentru ceea ce-l obligam să facă în ciuda precauţiilor impuse de cultura sa,şi am hotărât să-i dau nişte bani în plus la încheierea călătoriei.
Intenţionam să rămânem peste noapte la castel, pentru a avea timp să
cercetăm totul şi să vorbim cu ţăranii pe care i-am întâlni prin apropiere,iar pentru aceasta tatăl tânărului ne oferise pături şi pleduri, iar mama luipusese în spatele căruţei o boccea cu pâine, brânză şi mere. Când am intratîn pădure, am resimţit imediat un fior cât se poate de neprofesional. Mi-amamintit de eroul lui Bram Stoker străbătând pădurile Transilvaniei – sau oversiune fictivă a lor – cu diligenţa, şi aproape că mi-am dorit să fi plecatseara, pentru a vedea şi eu misterioasele focuri din desişuri şi să aud lupiiurlând. Păcat, mi-am spus, că Georgescu n-a citit cartea, şi am decis să-itrimit un exemplar când mă voi întoarce în Anglia – dacă voi mai ajungeacolo. Apoi mi-am amintit de cele întâmplate în Istanbul şi am redevenitserios.
Am înaintat încet printre copaci, fiindcă drumul era desfundat, plin degropi şi pentru că la un moment dat a început brusc să urce. Pădurea deaici e foarte adâncă şi întunecată chiar şi în miezul celei mai însorite zile,
— 471 —
amintind de strania răcoare dintr-o biserică. În jur nu sunt decât copaci şio linişte apăsătoare; nimic nu se distinge cale de kilometri întregi, cuexcepţia trunchiurilor de copaci şi a vegetaţiei dese dintre ei, un amestec dezadă şi diverse esenţe tari. Unii arbori sunt uluitor de înalţi, coroanele lorblocând privirea către cer. E ca şi cum te-ai plimba printre coloanele dintr-o catedrală, una foarte întunecată şi bântuită, în care te-ai aştepta să
zăreşti madone negre sau sfinţi martirizaţi în fiecare colţ. Am remarcat celpuţin zece specii de copaci, printre care castani şi un soi de stejar cum n-am mai văzut niciodată.
Când terenul s-a aplatizat din nou, am intrat într-un desiş detrunchiuri argintii – o pădure de mesteceni cum rar mai poţi vedea în celemai împădurite zone din Anglia. Le ştii şi tu, fără îndoială. Aceasta de aiciar fi putut servi drept sală de ceremonii pentru Robin Hood însuşi, cutrunchiuri uriaşe încununate de milioane de frunze verzi, având la picioareun covor ruginiu, ţesut de frunzele căzute cu un an în urmă. Tânărul caremâna caii nu părea să observe nimic din această frumuseţe; poate că,atunci când trăieşti toată viaţa în mijlocul ei, n-o mai consideri frumuseţe,ci însuşi firescul lumii. Tânărul şedea deci adus de spate, învăluit înaceeaşi tăcere dezaprobatoare. Georgescu citea nişte notiţe de la lucrărilesale din Snagov, astfel că nu aveam cu cine să mă bucur de minunăţiile dinjurul meu.
După ce am mers aproape jumătate de zi, am ieşit la un câmp deschis,galben şi verde în lumina soarelui. Acolo am constatat că urcasem multfaţă de sat şi puteam privi înapoi peste marea de copaci, ce cobora atât deabrupt de la marginea câmpului, încât să te aventurezi în jos ar fiînsemnat să cazi vertiginos. Din acel punct pădurea se avânta spreadâncimile unor chei, la baza cărora am văzut Argeşul pentru prima dată,un fir argintiu. Pe malul opus se înălţau alte pante împădurite, aparentneescaladabile. Era o zonă potrivită pentru vulturi, nu pentru oameni, şim-am gândit cu uimire la numeroasele lupte duse acolo între creştini şiotomani. Faptul că un imperiu, oricare ar fi fost el, fusese atât de îndrăzneţ
încât să încerce să pătrundă în aceste regiuni mi se părea o culme a
— 472 —
nebuniei. Am înţeles astfel pe deplin de ce alesese Vlad Dracula această
zonă pentru a-şi construi fortăreaţa; aproape că nu avea nevoie de meterezepentru a o face inexpugnabilă.
Tânărul sări din căruţă şi desfăcu bocceaua cu mâncare, pe care amînghiţit-o stând pe iarbă, printre stejari şi arini. După aceea omul seîntinse sub un copac şi îşi acoperi faţa cu căciula, iar Georgescu se tolănisub un altul, de parcă acest răgaz era un lucru de la sine înţeles. Amândoidormiră cam o oră, timp în care eu am rătăcit de colo-colo, pe pajişte. În aerdomnea o linişte minunată, cu excepţia şuierului pe care îl stârnea vântulprin frunziş. Deasupra, cerul se înălţa de un albastru-viu. Am mers până
în celălalt capăt al câmpului şi, mult mai jos, am zărit un luminiş
asemănător, asupra căruia prezida un cioban în veşminte albe, cu opălărioară maronie pe cap. Turma se răspândise în jurul lui aidoma unornorişori, şi mi-a trecut prin minte că omul ar fi putut sta acolo la fel,rezemat în bâta lui, încă de pe vremea lui Traian. Privindu-l, am simţitcum mă cuprinde un intens sentiment de pace şi linişte. Caracterulmacabru al vizitei noastre îmi dispăru din minte, şi mi-am zis că aş putearămâne acolo, pe pajiştea aceea înmiresmată, un mileniu sau două, la fel caciobanul acela.
După-amiază am urcat însă pe drumuri tot mai abrupte, ajungând încele din urmă într-un sat despre care Georgescu mi-a spus că e cel maiapropiat de castel. Am zăbovit o vreme la cârciuma locală, având în faţă
câte un păhăruţ din băutura aceea întăritoare căreia i se spune „ţuică”.
Ţăranul ne-a explicat cum nu se poate mai clar că el avea de gând să
rămână alături de cai în vreme ce noi urcam pe jos până la fortăreaţă; înniciun caz nu avea de gând să ne însoţească, şi cu atât mai puţin să îşipetreacă noaptea la castel. Când am insistat, a mormăit: „Pentru nimica în lume” şi şi-a dus mâna la şiretul de piele din jurul gâtului. Georgescu mi-a spus că asta înseamnă: „În niciun caz”. În faţa încăpăţânării neclintite a omului, arheologul a râs uşor, declarând că drumul nu era foarte greu şi că, oricum, partea finală a urcuşului trebuia făcută pe jos.
M-am întrebat pentru o clipă dacă Georgescu era de acord să doarmă sub
— 473 —
cerul liber, în loc să se întoarcă seara în sat, dar, ca să fiu cinstit, nici mienu-mi surâdea ideea de a rămâne peste noapte singur acolo, deşi n-am spusnimic cu glas tare.
În cele din urmă l-am lăsat pe tânărul ţăran cu ţuica lui şi am pornit ladrum, ducând în spate boccele cu mâncare şi pături. În vreme cestrăbăteam uliţa principală, mi-am amintit de povestea boierilor dinTârgovişte în marşul lor către ruinele castelului iniţial şi m-am gândit dinnou la ce am văzut – sau mi s-a părut că văd – în Istanbul, astfel că m-acuprins încă o dată un val de nesiguranţă.
Uliţa a lăsat curând loc unui drum îngust de care, iar acesta s-atransformat nu peste multă vreme într-o potecă prin pădure. Numaiultima parte a fost abruptă cu adevărat, dar nu ne-a fost greu s-o urcăm.
Dintr-odată ne-am pomenit pe o creastă bătută de vânt, o culme pietroasă
ce se înălţa dincolo de pădure. În partea ei cea mai ridicată se zăreau două
turnuri şi câteva ziduri în ruină – tot ce mai rămăsese din cetatea luiDracula. Priveliştea îţi tăia răsuflarea, cu Argeşul abia licărind în valeaadâncă şi satele risipite ici-colo de-a lungul ei. Departe spre sud se vedeaunişte dealuri joase despre care Georgescu mi-a spus că formează câmpiaValahiei, iar spre nord se ridicau munţi înalţi, unii cu crestele acoperite dezăpadă.
Georgescu o luă înainte pe culme, ghidându-mă printre pietre, şi în celedin urmă am ajuns chiar în mijlocul ruinelor. Mi-am dat seama imediat că
fortăreaţa fusese una de mici dimensiuni şi rămăsese de mult pradă
stihiilor naturii; flori de cele mai diverse specii, muşchi, licheni, ciuperci şiarbuşti bătuţi de vânt puseseră cu mult timp înainte stăpânire pe ea. Celedouă turnuri care mai rămăseseră în picioare se conturau ca nişte siluetedescărnate pe fondul cerului. Georgescu mi-a spus că iniţial existaseră
cinci turnuri, de unde oamenii lui Dracula supravegheau împrejurimile.
Curtea în care ne aflam adăpostise un puţ adânc, pentru perioadele deasediu, şi – conform legendelor – un tunel secret ce ducea spre o grotă,departe în vale. Pe acolo fugise Dracula de turci în 1462, după ce folosisefortăreaţa, cu intermitenţe, timp de cinci ani, şi, după câte se ştiau, nici nu
— 474 —
mai revenise vreodată. Georgescu credea că a identificat vechea capelă acastelului la una dintre extremităţile curţii, pe unde am privit dincolo de oarcadă ce stătea să se prăbuşească. Păsări zburau înăuntrul şi în jurulzidurilor, şerpi şi alte animale mici se foiau nevăzute în faţa noastră, şi amavut senzaţia că natura va pune curând stăpânire deplină peste acesteruine.
Când lecţia noastră de arheologie s-a sfârşit, soarele ajunsese imediatdeasupra dealurilor dinspre vest, iar umbrele copacilor şi ale turnurilor sealungiseră în jurul nostru.
— Ne-am putea întoarce în ultimul sat, spuse Georgescu pe un tonmeditativ, dar asta ar însemna să urcăm din nou mâine-dimineaţă, dacă
vrem să mai cercetăm zona. Mai degrabă aş rămâne peste noapte aici, cepărere ai?
Părerea mea era una mai degrabă negativă, dar arheologul părea atât deliniştit şi de profesional, privindu-mă deschis cu notesul în mână, încât n-am vrut să refuz. În consecinţă, începu să adune lemne pentru foc, iar eu l-am ajutat, şi curând flăcările pâlpâiau pe dalele de piatră ale vechii curţi,pe care le curăţasem cu grijă de muşchi. Georgescu părea să se bucureextraordinar de foc, fluierând deasupra lui, aranjând lemnele şi încropindun fel de proţap pentru ceaunul pe care-l scoase din rucsac. Nu peste multtimp amesteca în fiertură şi tăia pâinea, zâmbind la lumina flăcărilor, iareu mi-a amintit că era, la urma urmei, pe jumătate scoţian şi pe jumătateţigan.
