lung, pe care bătrânul a început s-o legene deasupra cărţii, împrăştiind înaer un fum aromat. În jurul nostru, ridicându-se parcă din toate părţile,răsuna muzica religioasă, disonantă, cu tonuri joase. Am simţit cum mi seîncreţeşte pielea pe trup, dându-mi seama că eram, în clipa aceea, maiaproape de inima Bizanţului decât fusesem vreodată în Istanbul. Muzicaveche şi ritul care o însoţea nu se schimbaseră probabil aproape deloc decând bucuraseră urechile împăraţilor bizantini, în Constantinopol.
— Slujba e foarte lungă, îmi şopti Georgescu. Nu se va supăra nimenidacă vom pleca.
Scoase o lumânare din buzunar, o aprinse de la o alta ce ardea însuportul de lângă intrare şi o fixă în nisipul de dedesubt.
În restaurantul de pe mal, un local mic şi întunecos, am mâncat cupoftă salate şi o tocăniţă, aduse la masă de o fetişcană timidă, în veşminteţărăneşti. Aveam în farfurie un pui întreg, iar alături de el o sticlă de vinroşu vârtos, pe care Georgescu îl turna din belşug în pahare. Şoferul seîmprietenise probabil cu cineva de la bucătărie, astfel că eram singur cughidul meu în sala de mese cu vedere spre lac şi insulă.
După ce ne-am potolit foamea, l-am întrebat cum se explică engleza luiextraordinară. Cu gura încă plină, el izbucni în râs.
— Le-o datorez mamei şi tatălui meu, Dumnezeu să-i odihnească. El eraun arheolog scoţian, specialist în medievalistică, iar mama – ţigancă dinScoţia. Am crescut în Fort William şi am lucrat cu tata până la moartealui. După aceea, nişte rude ale mamei au rugat-o să vină cu ele înRomânia, de unde erau originare. Ea se născuse şi crescuse într-un sat dinvestul Scoţiei, dar, când tata s-a dus, n-a mai vrut să rămână acolo;înţelegi, familia lui nu s-a purtat bine cu ea. Aşa că m-a adus aici, cândaveam cincisprezece ani, şi aici am rămas. Între timp, am luat numele ei de
— 464 —
familie, pentru a mă integra mai bine.
Povestea m-a lăsat pentru o clipă fără replică, iar el a râs din nou.
— E o istorie ciudată, ştiu. S-o auzim pe a dumitale.
— I-am spus pe scurt despre viaţa şi studiile mele, ca şi despre carteamisterioasă. M-a ascultat cu sprâncenele încruntate, iar când am terminat,a înclinat din cap, gânditor.
— O poveste stranie, într-adevăr.
Am scos cartea din servietă şi i-am întins-o. A răsfoit-o atent, privindminute bune gravura din mijloc.
— Da, a spus pe un ton meditativ, seamănă bine cu multe dintreimaginile asociate cu Ordinul Dragonului. Am văzut un dragon similar pebijuterii – pe inelul acela, de pildă –, dar o carte ca asta nu mi-a fost dat să
văd. Şi n-ai idee de unde a venit?
— Niciuna. Sper că într-o zi o voi duce unui specialist, s-o examineze;poate în Londra.
— E o piesă remarcabilă, conchise Georgescu şi mi-o înapoie. Iar acum,că ai văzut Snagovul, încotro o iei în continuare? Din nou la Istanbul?
M-a scuturat un frison, dar n-am vrut să-i spun de ce, aşa că amrăspuns simplu:
— Nu. Trebuie să mă duc în Grecia, la nişte excavaţii, peste două
săptămâni, dar m-am gândit să trec mai întâi pe la Târgovişte, din momentce acolo şi-a avut Vlad capitala. Cunoşti oraşul?
— Oh, da, desigur. Georgescu adună şi ultimele resturi de sos dinfarfuria lui, ca un băieţel flămând. E un loc interesant pentru oricine epasionat de Dracula. Dar cel mai interesant este castelul lui.
— Castelul? Chiar a avut un castel? Adică, mai există încă?
— Păi, e o ruină, dar una frumoasă. O fortăreaţă. Se află la câţiva kilometri mai sus de râul Argeş, şi poţi ajunge uşor acolo pe şosea, urcând apoi cu piciorul până pe culme. Lui Dracula îi plăcea orice loc care putea fi apărat cu uşurinţă de turci, iar acesta este cu adevărat splendid. Uite ce e… Se întrerupse pentru a căuta în buzunar, de unde scoase o pipă, pe care începu s-o umple cu tutun aromat; i-am întins un chibrit. Mulţumesc,
— 465 —
bătrâne! Uite ce e: o să vin şi eu cu tine. Nu pot sta decât vreo două zile,dar am să te ajut să găseşti fortăreaţa. E mult mai uşor dacă ai un ghid. N-am mai fost acolo de nu mai ţin minte când şi mi-ar face plăcere s-o revăd.
I-am mulţumit cu sinceritate; ideea de a mă avânta în inima Românieifără un ghid nu mi se părea, într-adevăr, îmbietoare. Am convenit să
plecăm a doua zi, dacă şoferul era dispus să ne ducă până la Târgovişte.
Georgescu ştia un sat în apropiere de Argeş, unde puteam sta pentrucâţiva bănuţi; nu era cel mai apropiat de fortăreaţă, dar nu voia să maiintre în acela, fiindcă fusese o dată alungat de acolo. Ne-am despărţiturându-ne noapte bună, iar acum, bunul meu prieten, trebuie să mă culc şieu în aşteptarea următoarei aventuri, cu care te voi ţine la curent.
Al tău cu drag,
Bartholomew
— 466 —
Capitolul 46
Dragul meu prieten,
Şoferul ne-a dus într-adevăr astăzi până la Târgovişte, înapoindu-seapoi la familia sa din Bucureşti, în timp ce noi ne-am cazat pentru noapteîntr-un vechi han. Georgescu este un excelent tovarăş de călătorie. Pedrum mi-a descris istoricul regiunilor prin care treceam; are un bogatrepertoriu de cunoştinţe, iar interesele lui se extind până la arhitecturalocală şi la botanică, astfel încât astăzi am avut ce învăţa de la el.
Târgovişte este un oraş frumos, de esenţă încă medievală, care se poatemândri cel puţin cu acest han în care orice călător îşi poate spăla faţa cuapă curată. Ne aflăm acum în inima Valahiei, un ţinut deluros, la graniţadintre munţi şi câmpie. Vlad Dracula a domnit în Valahia de mai multe oriîn anii 1450 şi 1460, Târgovişte fiind capitala lui. Astăzi ne-am plimbatprintre vastele ruine ale palatului său de aici, iar Georgescu mi-a explicatrosturile diverselor încăperi pe care le-am văzut. Dracula s-a născut înTransilvania, într-un oraş numit Sighişoara. Nu voi avea timp să-l vizitez,dar Georgescu a fost acolo de mai multe ori şi mi-a spus că încă mai există
casa în care a trăit tatăl lui Vlad şi în care a venit acesta pe lume.
Cel mai remarcabil – dacă pot spune aşa – dintre locurile remarcabile pecare le-am văzut în vreme ce ne-am plimbat pe străduţe vechi şi printreruine a fost turnul de veghe al lui Dracula, sau mai bine zis o splendidă
reconstrucţie a acestuia, realizată în secolul al XIX-lea. Ca un bunarheolog, Georgescu strâmbă din nas în faţa reconstituirilor, explicându-mi că, în acest caz, crenelurile din partea superioară a turnului nu reflectă
realitatea; „dar la ce te-ai putea aştepta – m-a întrebat el acru – cândistoricii încep să-şi utilizeze imaginaţia?” Indiferent cât de fidelă estereconstituirea turnului, ceea ce mi-a spus ghidul meu despre el mi-astârnit un fior: şi anume că Vlad îl folosea nu doar ca pe un punct deobservaţie în acea epocă a frecventelor năvăliri otomane, ci şi cape o „lojă”
din care să privească tragerile în ţeapă din curtea interioară.
