— Nu, mi-e teamă că nu. Mănăstirea a fost incendiată de turci şi a arsparţial în 1462, când fratele lui Vlad, Radu – o marionetă a otomanilor – seafla pe tronul Valahiei. Iar imediat ce Vlad a fost îngropat aici, o furtună
teribilă a aruncat biserica în lac.
„A fost cu adevărat Vlad îngropat aici?” – iată ce aş fi vrut să întreb,dar m-am stăpânit şi i-am permis să continue.
— Ţăranii au crezut, probabil, că asta a fost o pedeapsă de la Dumnezeupentru păcatele lui. Biserica a fost reconstruită în 1517; lucrările au durattrei ani, şi poţi vedea rezultatele aici. Zidurile exterioare ale mănăstiriisunt reconstruite, fiind vechi de numai vreo treizeci de ani.
Ne-am apropiat de biserică, iar arhitectul bătu uşor cu palma zidurile,de parcă ar fi fost spinarea calului său preferat. În clipa aceea, de după colţ
apăru un bărbat, care se apropie de noi – un bătrân cocârjat, cu barba albă,într-o rasă neagră şi un potcap înalt, tot negru, ale cărui laterale îi coboraupână pe umeri. Mergea în baston, iar peste mijloc era legat cu o sfoară decare atârna un set de chei. La gât, pe un lanţ, avea o cruce veche, care
— 458 —
semăna cu cele pe care le văzusem pe cupole.
Apariţia lui m-a uimit atât de tare, încât aproape că m-am împiedicat;nici nu pot descrie ce efect a avut asupra mea, dar e suficient dacă spun că
a fost ca şi cum Georgescu atrăsese materializarea unei fantome. Acesta seapropie însă de călugăr, surâzând, şi se aplecă deasupra mâinii sale ridate,sărutându-i respectuos inelul ce-i lucea pe unul dintre degete. Bătrânulpăru mulţumit, fiindcă îi atinse pentru o clipă fruntea cu mâna şi zâmbi larândul lui – un zâmbet ofilit, în care se vedeau chiar mai puţini dinţi decâtla arheolog. Mi-am auzit numele în cuvintele pe care le-au schimbat întreei şi m-am înclinat şi eu, cât de graţios am reuşit, deşi nu m-am pututhotărî să-i sărut inelul.
— Dumnealui este stareţul, îmi explică Georgescu. Acum, în afara lui,mai trăiesc aici doar trei călugări. El se află în această mănăstire dintinereţe şi cunoaşte insula mult mai bine decât mine. Îţi urează hun venitşi îţi dă binecuvântarea sa. Dacă ai întrebări, spune el, va încerca să
răspundă la ele.
M-am înclinat din nou în chip de mulţumire, şi bătrânul plecă
încetişor. Câteva minute mai târziu l-am văzut şezând în tăcere pemarginea ruinelor din spatele nostru, ca un corb odihnindu-se sub soareleasfinţitului.
— Trăiesc aici tot timpul anului? l-am întrebat pe Georgescu.
— Oh, da. Rămân aici chiar şi în iernile cele mai grele. Dacă nu veipleca mai devreme, îi vei putea auzi cântând liturghia.
L-am asigurat că n-aş vrea să pierd acest moment, iar el m-a invitat să
intrăm în biserică. Ne-am apropiat de uşile mari, din lemn sculptat, şi ampătruns într-o lume pe care n-o bănuisem niciodată înainte, o lume cutotul diferită de cea a capelelor noastre anglicane.
Era răcoare în interior şi, înainte ca ochii să mi se poată obişnui cuîntunericul adânc, am simţit în aer un miros înţepător, de fum, combinatcu umezeala rece a pietrelor, ca o răsuflare. După câteva clipe am începutsă zăresc flăcările lumânărilor şi pâlpâirea lor reflectată în câte un obiectmetalic. Lumina zilei se filtra cu greu prin ferestrele din sticlă colorată în
— 459 —
nuanţe întunecate. Nu existau strane sau bănci, cu excepţia câtorvascaune cu spătarul înalt, de-a lungul unuia dintre ziduri. În apropiereaintrării, era un suport plin cu lumânări aprinse, ce picurau şi răspândeauîn aer un miros de ceară încinsă; unele erau fixate într-un sfeşnic, iar alteleînfipte în nisip, dedesubt.
— Călugării le aprind în fiecare zi, iar când vine vreun vizitator,procedează şi el la fel, îmi explică arheologul. Cele de sus sunt pentru vii,iar celelalte, din nisip, pentru sufletele morţilor. Sunt lăsate să ardă până
ce se sting de la sine.
Când am ajuns în mijlocul bisericii, îmi arătă spre cupolă şi am văzut,plutind parcă deasupra noastră, o figură vag conturată.
— Sunteţi familiarizat cu bisericile bizantine? mă întrebă ghidul meu.
Hristos se află totdeauna în centru, privind în jos. Acest candelabru – şi-mi arătă obiectul masiv ce spânzura din cupolă, parcă din pieptul lui Iisus,în care lumânările se stinseseră însă – este şi el tipic pentru lăcaşelenoastre de cult.
Apropiindu-ne de altar, m-am simţit dintr-odată ca un nepoftit, dar înjur nu se zărea niciun călugăr, iar Georgescu îşi urmă drumul înainte cusiguranţa veselă a celui care se ştie de-al locului. Altarul era acoperit cumateriale brodate, iar în faţa lui se întindeau o sumedenie de carpete delână cu motive folclorice pe care le-aş fi crezut turceşti, dacă n-aş fi ştiutunde mă aflam. Partea de sus a altarului era împodobită cu o serie deobiecte bogat ornamentate, printre care un crucifix emailat şi o icoană aFecioarei cu Pruncul în ramă de aur. În spatele ei se înălţa un perete desfinţi cu priviri melancolice şi îngeri chiar mai trişti, iar în mijlocul lor amvăzut două uşi încrustate cu aur, dincolo de care se afla o cortină dincatifea ce bloca drumul către ceva ascuns şi misterios.
Am descifrat toate acestea cu greu, în lumina slabă a interiorului, darfrumuseţea sumbră a scenei m-a emoţionat.
— Vlad participa la slujbe aici? am întrebat. În biserica anterioară,vreau să spun.
— Oh, desigur. Omul era un ucigaş pios, chicoti Georgescu. A
— 460 —
construit numeroase biserici şi mănăstiri, pentru a se asigura că mulţioameni se vor ruga pentru mântuirea lui. Acesta era unul dintre locurilelui preferate şi se simţea foarte apropiat de călugării de aici. Nu ştiu cepărere aveau ei despre faptele lui, dar le plăcea că susţinea biserica. Şi, înplus, îi apăra de turci. Dar comorile pe care le vezi aici au fost aduse de laalte mănăstiri; în secolul trecut, când biserica nu a mai funcţionat, ţăraniiau furat tot ce era de preţ în ea. Uite aici, asta voiam să-ţi arăt.
Şi arheologul se lăsă pe vine, ridicând carpetele din faţa altarului,scoţând la iveală un bloc de piatră lung, dreptunghiular şi neornamentat –
în mod evident o lespede de mormânt. Inima a început să-mi bubuie.
— Mormântul lui Vlad?
— Da, conform legendei. Împreună cu nişte colegi, am făcut săpăturiaici acum câţiva ani şi am găsit o nişă goală; conţinea de fapt doar o mână
de oase de animal.
— El nu era înăuntru?
— Categoric, nu, replică Georgescu, şi dinţii îi sclipiră la fel ca aurul şiargintul din jurul nostru. Documentele scrise menţionează că a fostîngropat aici, în faţa altarului, şi că noua biserică a fost construită pefundaţiile celei vechi, astfel că mormântul lui nu a fost deranjat. Îţi poţiimagina cât de dezamăgiţi am fost când nu l-am găsit.
Dezamăgiţi? – m-am întrebat în sinea mea. Ideea mormântului gol mise părea mai degrabă înspăimântătoare decât dezamăgitoare.
