— Atunci, de ce nu mi-a dat măcar mie scrisorile astea?
Întrebarea fusese pusă pe un ton aspru, şi în clipa următoare o adresă şi mamei ei. Bătrâna clătină din cap.
— Spune, traduse Helen cu faţa împietrită, că ştia că îl urăsc şi a aşteptat să i le dea cuiva care îl iubeşte.
«Aşa cum îl iubeşte încă şi ea», aş fi putut adăuga, resimţind parcă în atmosferă dragostea îngropată de ani de zile în casa aceasta mică. Dar gândurile şi sentimentele mele nu se îndreptau doar spre Rossi. Fără a mă ridica de la masă, am luat mâna lui Helen în mâna mea, iar în cealaltă degetele bătătorite de muncă ale mamei ei şi le-am ţinut strâns. În acea clipă, lumea în care crescusem eu, cu liniştea şi reţinerea ei, cu moravurile şi manierele ei, lumea în care învăţasem şi reuşisem şi uneori încercasem să iubesc mi se părea la
— 447 —
fel de distantă ca ultima galaxie din cosmos. N-aş fi putut rosti ceva nici dacă aş fi vrut, dar, dacă mi s-ar fi dus nodul din gât, poate aş fi găsit ceva de spus acestor două femei atât de legate – deşi în mod diferit – de Rossi, încât aproape că îi puteam simţi prezenţa între noi.
După o clipă, Helen îşi trase mâna din strânsoarea mea, dar mama nu şi-o desprinse pe a ei şi întrebă ceva pe acelaşi ton blând.
— Vrea să ştie cum te poate ajuta să-l găseşti pe Rossi.
— Spune-i că deja m-a ajutat şi că voi citi scrisorile acestea îndată
ce vom pleca, pentru a vedea dacă ne oferă ceva nou. Şi mai spune-i că o vom anunţa când îl vom găsi.
Femeia îşi înclină umilă capul la auzul acestor cuvinte şi se ridică
pentru a amesteca în cratiţa din cuptor. Un miros îmbietor se ridică
din ea şi chiar Helen zâmbi, ca şi cum întoarcerea la această casă
care nu-i aparţinea avea şi părţile ei bune. Atmosfera paşnică a momentului îmi dădu o inspiraţie.
— Te rog s-o întrebi dacă ştie despre vampiri ceva ce ne-ar putea ajuta în căutările noastre.
Când Helen îi traduse, am văzut cum i s-a spulberat calmul fragil. Mama privi într-o parte şi se închină, dar după o clipă îşi adună forţele pentru a răspunde. Helen ascultă atentă, încuviinţând din cap.
— Zice să nu uiţi că vampirul îşi poate schimba forma şi îţi poate apărea sub multe înfăţişări.
Aş fi vrut să ştiu ce însemna asta mai exact, dar mama lui Helen începuse deja să pună mâncare în farfurii, cu o mână tremurătoare.
Căldura cuptorului şi aroma de carne şi pâine umpluseră casa, şi am mâncat toţi cu poftă, în tăcere. Când şi când, mama îmi întindea câte o felie de pâine, bătându-mă uşor pe braţ, sau îmi mai turna puţin ceai proaspăt. Mâncarea era simplă, dar delicioasă şi din abundenţă, iar soarele ce pătrundea prin fereastră ne decora masa.
Când termină, Helen ieşi să fumeze o ţigară, iar mama ei îmi făcu
— 448 —
semn s-o urmez, pe lângă casă. În spate se afla un şopron cu câţiva pui de găină şi o cuşcă în care stăteau doi iepuri cu urechile lungi.
Bătrâna scoase unul din ei, şi am stat amândoi câteva clipe mângâindu-i blana pufoasă, în vreme ce animalul clipea somnoros.
Printr-una dintre ferestre o auzeam pe Helen, spălând acum vasele.
Razele soarelui erau calde şi, dincolo de casă, câmpul înverzit emana parcă un optimism nemărginit.
Apoi a venit vremea să plecăm, să ne întoarcem în staţia de autobuz, şi am pus cu grijă în servietă scrisorile lui Rossi. Când am ieşit, bătrâna se opri în prag; nu părea că are de gând să ne conducă
prin sat, până în staţie. Mi-a luat ambele mâini în palmele ei şi le-a strâns cu căldură, privindu-mă în ochi.
— Îţi urează să ai numai drumuri bune în viaţă şi spune că vei găsi acel lucru după care tânjeşti, îmi traduse Helen.
Am privit adânc în întunecimea ochilor ei bătrâni şi i-am mulţumit din tot sufletul. După ce o îmbrăţişă pe Helen, ţinându-i câteva clipe, cu tristeţe, faţa în mâinile ei, ne făcu semn de rămas-bun.
La marginea drumului, am întors capul pentru a o mai vedea o dată. Stătea în prag, rezemată cu o mână de tocul uşii, de parcă
vizita noastră ar fi slăbit-o. Mi-am lăsat servieta în praf şi m-am îndreptat înapoi spre ea atât de repede, încât pentru o fracţiune de secundă nici nu mi-am dat seama că m-am mişcat. Apoi, amintindu-mi din nou de Rossi, am luat-o în braţe şi i-am sărutat obrazul ridat şi moale. Mă strânse lângă ea, cu un cap mai scundă decât mine, şi îşi îngropă faţa în umărul meu. Apoi, brusc, se smulse şi dispăru în casă. Am crezut că vrea să rămână singură cu emoţiile ei, şi m-am răsucit să plec, dar imediat s-a întors. Spre uimirea mea, mi-a luat mâna şi mi-a închis degetele peste ceva mic şi dur.
Când am desfăcut palma, am văzut un inel de argint cu un mic blazon. Era inelul lui Rossi, pe care i-l înapoia acum prin intermediul meu. Faţa îi radia deasupra lui, iar ochii îi licăreau
— 449 —
negri. M-am aplecat şi am sărutat-o din nou, dar de această dată pe gură. Avea buzele calde şi moi. Când i-am dat drumul şi m-am întors repede la Helen şi la servieta mea, am zărit pe chipul ei bătrân luciul unei singure lacrimi. Am citit undeva că nu poate exista o singură lacrimă, aceasta fiind doar o licenţă poetică. Şi poate că nu există, lacrima ei fiind de fapt perechea celei pe care am vărsat-o eu.
Îndată ce ne-am aşezat pe banchetă, în autobuz, am scos scrisorile lui Rossi şi am deschis-o pe prima. Redându-i textul aici, voi respecta dorinţa lui Rossi de a proteja intimitatea prietenului său printr-un pseudonim – un nom de guerre, aşa cum i-a spus el. Era straniu să văd din nou, pe filele acelea îngălbenite, scrisul profesorului meu, de fapt o versiune mai tânără şi mai lejeră a celui pe care îl ştiam eu.
— Ai de gând să le citeşti aici? mă întrebă Helen uimită, aplecându-se peste umărul meu.
— De ce, tu mai poţi aştepta?
— Nu, replică ea.”
— 450 —
Capitolul 45
