— Fiecare copil plătește patru pennies pe săptămână. Uneori, în loc de bani, plătesc cu ouă, cu lână sau alte lucruri dintr-astea. O să
ne-ajute mult, Kit.
Începea să-i surâdă din ce în ce mai mult ideea acelor ore de școală. Dacă urma să aibă și ea o leafă, cu siguranță că nimeni nu mai putea avea pretenția să frece podelele sau să plivească straturile de ceapă. Mai mult decât atât, o încerca un sentiment de satisfacție, ba chiar de triumf. Spre sfârșitul zilei, când rămase numai cu Mercy, fiecare lucrând cu pieptenii de lână, dădu glas gândurilor sale.
— Dacă o să câștig niște bani, spuse ea dintr-odată, atunci poate că o să vi se pară că sunt și eu de folos, chiar dacă nu-s băiat.
Vocea ei trăda amărăciunea care o rodea de săptămâni întregi.
Mercy lăsă deoparte daracul și se uită lung la verișoara sa.
— Ce vrei să spui, Kit?
— În prima seară aici, se destăinui Kit, Judith a spus c-ar fi fost mai bine dacă eram băiat…
— Oh, Kit!
Ochii lui Mercy se umplură deodată de lacrimi.
77
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Ai auzit ce-a spus? De ce nu mi-ai spus nimic până acum?
Kit plecă privirea rușinată. Ce bine-ar fi fost dacă și-ar fi ținut gura!
— Nu voia să spună ce crezi tu, Kit. Doar că tata are mare nevoie de un băiat să-l ajute.
Mercy se codi puțin.
— Mama nu ți-a spus prea multe despre familia noastră, nu-i așa? continuă ea. Vezi tu, a mai fost și un băiat, primul lor copil, cu doi ani mai mare decât mine. Abia dacă mi-l aduc aminte. Ne-am îmbolnăvit amândoi de un fel de febră. Eu m-am făcut bine, în afară
de piciorul ăsta, dar el a murit.
— N-am știut, șopti Kit, îndurerată. Biata mătușă Rachel!
— Și-a mai fost un băiat, după Judith, continuă Mercy. N-a trăit decât o săptămână. Mama spune c-așa a vrut Dumnezeu, dar m-am tot gândit. Era mic de tot, născut prea devreme, însă în a treia zi trebuia botezat. Era în ianuarie, pe un ger cumplit. Se pare că a înghețat pâinea în farfurii la împărtășanie în duminica aceea. Tata l-a înfofolit bine și l-a luat cu el la Casa de Adunare. Era așa de mândru! Ei, sigur, a trecut mult de atunci, dar tata s-a schimbat după aceea. Și a fost tare greu să se descurce fără un fiu care să-l ajute. Despre asta era vorba, Kit.
Kit rămase tăcută, uitându-și amarul. „Am să străduiesc să-l înțeleg mai bine”, își promise ea. „Dar, vai, biata mătușă Rachel, care pe vremuri râdea tot timpul!”
78
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Capitolul 9
Copiii buni
Sunt cu frică de Dumnezeu,
I-ascultă pe părinți mereu,
Adevăr spun făr’ de tăgadă,
Și-au grijă-n păcate să nu cadă.
Șase voci recitau cuvintele la unison. Deasupra fiecăruia dintre cele trei abecedare cu colțurile îndoite, singurele cu care se putea mândri școala improvizată, stăteau aplecate câte două căpșoare serioase.
— Foarte bine, îi lăudă Kit. Mai departe.
Pe Iisus îl iubesc,
În secret se roagă,
Se joacă frumos
Fapte bune fac degrabă.
În colțul celălalt al bucătăriei, Mercy – care, plină de bunăvoință, îi lăsase lui Kit elevii care deja știau să citească din abecedar –, se chinuia cu începătorii. Stăteau cu toții cocoșați pe bancă și fiecare ținea în mână câte un silabar, o tăbliță de lemn cu un mâner gros, pe care era fixată o foiță minusculă, protejată de o pojghiță subțire și transparentă care era prinsă cu o fâșie îngustă de piele și niște ținte mici din alamă. Sus, pe singura pagină, era tipărit alfabetul, iar în partea de jos, rugăciunea Tatăl nostru. Copiii purtau silabarele legate de gât cu o sforicică. Se uitau cruciș la literele șterse și repetau cu mare greutate:
„A, f, af
79
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
F, a, fa
