— Kit? Kit, da? Nu doamna Ashby?
— O, nu, Nat! Nu!
— Credeam că nu mai ajunge bătrânul Delfin!
Privirea albastră era prea greu de suportat. Fata întoarse ochii și-și dădu seama că se aflau în mijlocul unei mulțimi. Își trase mâinile și făcu un pas înapoi, încercând, prea târziu, să-și recapete demnitatea.
— Ce-ce mai face Hannah? se bâlbâi ea.
— Cum nu se poate mai bine. Ea și bunica s-au împăcat de minune.
— Și Delfinul? A pățit ceva?
— A luat o lovitură mai puternică. E-n reparații la atelier. Ce părere ai de noul ketch?
— E minunat.
Apoi, ceva din tonul lui o făcu să se uite mai atent la el. Haina albastră cu butoni de alamă era nou-nouță, iar Nat plesnea de mândrie ca vopseaua lucioasă de pe corabia cea nouă.
— Nat… vrei să zici că… Doar nu… Doar nu vrei să spui că asta-i corabia ta?
— Mai am câteva plăți și gata. După o vară bună de negoț, o să
fie-a mea bucățică cu bucățică, de la prora la pupa.
— Nu-mi vine să cred! E o frumusețe, Nat! Chiar mai frumoasă
decât Delfinul!
— Ai văzut cum i-am spus?
216
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Kit se aplecă să vadă literele pictate vesel pe traversă:
— Vrăjitoarea! Cum ai îndrăznit? Hannah știe?
— A, nu după Hannah am botezat-o. Atunci, în ziua aia, n-am făcut nici zece kilometri în josul fluviului și mi-am dat seama c-o lăsasem în urmă pe-adevărata vrăjitoare.
Kit nu îndrăzni să-l privească.
— Pot să văd, Nat? întrebă ea. Mă iei la bord?
— Nu, încă nu.
Vocea lui suna hotărât.
— Vreau să-l văd pe unchiul tău întâi, Kit.
Vorbele veneau unele după altele, pe neașteptate.
— Oare o să i se pară de-ajuns noul ketch? O să fie și-o casă într-o zi, la Saybrook sau aici în Wethersfield, dacă vrei. Numai la asta m-am gândit toată iarna. În noiembrie, pornim spre miazăzi, spre Indii. Iar vara…
— Iar vara Hannah și cu mine o să ne facem o grădină!
— Kit…
Nat privi mâhnit de-a lungul cheiului plin de oameni.
— Of, tocmai aici s-a nimerit! Nu așa plănuisem eu. Nu mă inviți să merg acasă cu tine?
Fericirea se revărsă într-un râs tremurat.
— Căpitane Eaton, ar fi o onoare să luați prânzul cu noi.
— Atunci, ce mai așteptăm?
Îi oferi brațul, iar Kit îl apucă, dar rămase pe loc și se uită în urmă.
— Aș vrea să urc pe corabie. Te rog, Nat, înainte să mergem! Nu mai pot de nerăbdare să-mi cunosc tiza!
— Nu, spuse el din nou, ducând-o hotărât spre drum. Ketchul ăsta face numai ce vrea. E o corabie încăpățânată ca o vrăjitoare. Cât am urcat fluviul parc-a tot stat și-a așteptat. Acum o să aveți de așteptat, amândouă. N-am de gând s-o dezamăgesc, Kit. Când am să te iau la bordul Vrăjitoarei, am să te iau pentru toată viața.
217
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
